Deși este încă posibil ca președintele SUA, Donald Trump, să accepte un acord nuclear limitat cu Iranul, care să îi permită să declare victoria, scenariul mai probabil este că va încerca să repete succesul său recent din Venezuela. Există însă o singură problemă: Iranul nu este Venezuela, scrie Ian Bremmer, pentru Project Syndicate.
<< Deși Iranul nu se află în emisfera vestică, ar putea deveni următorul teatru în care președintele SUA, Donald Trump, încearcă să remodeleze realitatea prin forță militară. Dar, spre deosebire de victoria sa rapidă din Venezuela, o intervenție americană în Iran ar putea scăpa ușor de sub control.
Trump și-a exprimat clar poziția: conducătorii Iranului pot face acest lucru pe calea ușoară sau pe calea grea. Calea ușoară înseamnă acceptarea unui acord mai dur decât Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA, acordul nuclear iranian din 2015), de la care Trump s-a retras în timpul primului său mandat. Iranul ar trebui să renunțe la stocul său de uraniu puternic îmbogățit; să accepte oprirea îmbogățirii pe termen nedeterminat; să demonteze ceea ce a mai rămas din programul nuclear; să accepte limitări privind rachetele balistice, cu inspecții complete; și să înceteze sprijinul pentru proxy-uri regionali precum Hezbollah și Houthi. Calea grea înseamnă lovituri militare – și încă unele majore.
Acestea nu sunt simple vorbe. Trump a fost la un pas de a ordona atacuri chiar în urmă cu câteva săptămâni, după ce regimul iranian a ucis mii – posibil zeci de mii – de protestatari într-o represiune brutală. Ceea ce l-a oprit nu au fost îndoielile, ci lipsa capacității militare americane de a proteja Israelul și bazele americane din regiune în cazul unei riposte iraniene. De atunci, un grup de portavioane, opt distrugătoare ale Marinei SUA, zeci de avioane F-15 și alte aeronave de atac, precum și baterii THAAD și Patriot (apărare sol-aer) au fost desfășurate în regiune. Scopul este acoperirea întregului teatru din Orientul Mijlociu cu o „umbrelă” defensivă pentru a contracara riscul unor pierderi masive de vieți omenești dacă Iranul ripostează.
Între timp, puterile regionale s-au mobilizat pentru a evita un război mai amplu, Turcia, Qatar, Oman și Egiptul încercând să intermedieze discuții. Trump susține că se înregistrează progrese diplomatice, dar rămâne o problemă fundamentală: cerințele sale depășesc cu mult ceea ce liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei, este dispus să ofere. Republica Islamică ar putea fi dispusă să facă concesii în privința programului său nuclear, pentru a evita loviturile militare și pentru a atenua criza economică internă. Dar nu va renunța oficial la dreptul de a îmbogăți uraniu pe plan intern, iar oficialii iranieni au exclus renunțarea la rachetele balistice. În cele din urmă, maximumul pe care Teheranul îl poate oferi nu corespunde minimului pe care Washingtonul a fost dispus să îl accepte, iar diplomația bazată doar pe intimidare militară nu va schimba acest lucru.
Așadar, fie Trump va da înapoi și va accepta un acord mai limitat, pe care îl poate prezenta drept o victorie, fie vom asista la acțiuni militare. Având în vedere că deja a lovit Iranul de două ori fără consecințe majore și că a renunțat la JCPOA deoarece l-a considerat insuficient, pare puțin probabil să se mulțumească acum cu un aranjament care să vizeze doar programul nuclear.
Este adevărat că probabil ar putea vinde un astfel de acord dacă ar dori. Forțarea Iranului să renunțe la uraniu ar neutraliza amenințarea imediată a unei obțineri rapide a armei nucleare. Combinată cu diminuarea programului de rachete al Iranului și a rețelelor sale de proxy regionali de către Israel anul trecut, aceasta i-ar putea permite lui Trump să declare că a rezolvat problema nucleară care îi blocase pe predecesorii lui. Dar, odată cu accelerarea acumulării de forțe militare, este mai probabil că testează dacă presiunea maximă poate forța Iranul să facă concesii majore, pregătind în același timp condițiile pentru lovituri militare, în eventualitatea probabilă că acest lucru nu va reuși.
Acest scenariu ar putea implica nu doar lovituri asupra unor instalații nucleare sau de rachete, ci, posibil, și o „decapitare” în stilul celei din Venezuela: eliminarea lui Khamenei însuși. La urma urmei, echipa lui Trump a fost încurajată de experiența recentă. Misiunea reușită din Venezuela este încă proaspătă; asasinarea, în 2020, de către SUA, a principalului comandant militar iranian, Qassem Suleimani, a provocat represalii minime împotriva țintelor americane, la fel ca loviturile comune cu Israelul de anul trecut.
Pariul este că conservatorii pragmatici din cadrul Consiliului Suprem de Securitate Națională și al Corpului Gardienilor Revoluției Islamice ar prelua controlul după moartea Liderului Suprem și ar încerca să asigure supraviețuirea regimului. În acest scop, ar fi fost inițiate eforturi ale serviciilor de informații pentru a cultiva figuri importante din IRGC și din cercul apropiat al lui Khamenei – persoane din interiorul regimului care ar putea coopera cu o lovitură de tip „decapitare” și ar conduce un guvern succesor cu care SUA ar putea conviețui.
Dar Iranul nu este Venezuela. Regimul are o capacitate mai mare de a riposta, o loialitate internă mai profundă și forțe de securitate mai numeroase și mai capabile. Mai mult, succesiunea este mult mai puțin probabil să decurgă fără probleme. Khamenei nu este doar liderul suprem al Iranului; el este și o figură spirituală pentru islamul șiit. Moartea sa ar zgudui sistemul în moduri care s-ar putea să nu producă tranziția ordonată pe care administrația Trump o anticipează.
Chiar dacă liderii Iranului ar dori să evite escaladarea, pierderea unei personalități de o asemenea anvergură ar necesita o ripostă semnificativă, inclusiv atacuri asupra bazelor și navelor americane din Golf. În cazul unor pierderi americane importante, situația ar putea scăpa ușor de sub control. Iar dacă aripa dură ar prelua controlul în locul pragmaticilor, am putea vedea și represalii masive împotriva fluxurilor energetice. Prețurile petrolului au crescut deja, în ciuda unei oferte globale ample de țiței și a unei creșteri modeste a cererii. Dacă Trump l-ar lovi pe Khamenei, este de așteptat o creștere mai mare, în intervalul 5–10 dolari pe baril – sau chiar mai mult în caz că tranziția ar decurge prost. Acest lucru s-ar traduce prin inflație internă cu mai puțin de nouă luni înainte de alegerile de la jumătatea mandatului.
Apoi, există dimensiunea marilor puteri. Spre deosebire de Venezuela, unde Rusia și China s-au limitat în mare parte la nemulțumiri în timp ce Trump a instalat un șef de stat mai prietenos, schimbarea regimului în Iran depășește o linie la care ambele țin profund. Iranul furnizează drone Rusiei și petrol Chinei. Înlăturarea lui Khamenei ar crea un precedent pe care niciuna dintre ele nu dorește să-l vadă normalizat: acela că Statele Unite pot răsturna lideri cu care ele sunt aliniate oriunde în lume. Ambele vor dori să impună costuri lui Trump, chiar și numai pentru a descuraja mișcări similare în propriile lor sfere de influență.
Riscul unui război mai amplu, cu consecințe reale pentru petrol și stabilitatea regională, face ca o abordare diplomatică să fie mai atractivă decât în Venezuela, unde dezavantajele erau minime. Poate că acest lucru îl va împinge pe Trump către un acord limitat. Dar președintele a arătat că el crede cu tărie că îndrăzneala aduce rezultate. Va fi acest lucru valabil și în Iran?
Răspunsul contează mult dincolo de Orientul Mijlociu. Dacă Trump reușește acest lucru, va fi mai convins ca niciodată că puterea brută a Americii poate rezolva orice problemă și poate atinge orice obiectiv. Fiecare succes ridică miza pentru următorul pariu. Dacă însă lucrurile merg prost – dacă Hezbollah și Houthi coordonează atacuri în întreaga regiune; dacă aripa dură preia controlul și închide Strâmtoarea Hormuz; dacă petrolul ajunge la 90 de dolari pe baril și rămâne acolo; dacă Rusia și China impun costuri reale – vom afla cât de periculoase sunt cu adevărat aceste pariuri. >>
