Săptămâna trecută, administrația Trump a criticat Uniunea Europeană pentru acordul comercial încheiat cu India – etichetat de Bruxelles drept “mama tuturor acordurilor”.
Câteva zile mai târziu, pe 2 februarie, președintele Donald Trump însuși a anunțat că SUA vor încheia un acord comercial cu India, că premierul Modi îi este “unul dintre cei mai buni prieteni”, că au vorbit degajați la telefon, iar în acest context tarifele punitive impuse de SUA anul trecut vor fi reduse.
Zilele trecute, președintele american a avertizat Canada că va plăti scump, tot prin tarife exorbitante, dezghețarea relațiilor comerciale cu China, după ce, recent, premierul Mark Carney îl vizitase pe Xi Jinping, iar Ottawa și Beijingul agreaseră încheierea unui nou tip de parteneriat strategic.
Pentru a-și sublinia punctul de vedere, Trump a început să dezvolte narațiunea potrivit căreia China va prelua controlul Canadei și o va face până într-atât încât le va anula canadienilor chiar și hocheiul.
Dacă istoria (recentă) își va juca rolul de ghid (și de data asta), nu ar fi surprinzător ca, pornind și de la cazul Canada-China, Trump să aplice rețeta tocmai folosită în cazul UE-India: asta însemnând, un viitor anunț cum că a discutat cu Xi, așa cum discutase și cu Modi, pentru o înțelegere americano-chineză.
O înțelegere nu neapărat solidă, însă menită cel puțin să-i creeze publicului senzația, pe termen scurt, că SUA rămân totuși în joc și pe linia China, ca pe linia India, după ce aliații ostracizați de SUA – UE, respectiv Canada – s-au orientat spre indieni, respectiv spre chinezi, pentru a contracara agresivitatea Washingtonului.
De zilele trecute, același Donald Trump a reintrat în frenezia amenințărilor armate la adresa Iranului, odată ce o masivă grupare năvală, reorientată spre zona Orientului Mijlociu, a ajuns la destinație.
De reținut două lucruri, aici:
- Trump a ratat ocazia de a face ceva relevant în faza fierbinte a protestelor din Iran – deși instigase lumea aflată în stradă să rămână în stradă și chiar să preia instituțiile, anunțându-i pe protestatari că”ajutorul e pe drum”. Între timp, represiunea a fost înecată în sânge, bilanțul morților putând fi de ordinul zecilor de mii, iar odată ce a recurs la asemenea sălbăticie și a rezistat, regimul criminal de la Teheran cu siguranță își face deja calcule să reziste și mai mult; și la fel de cert este și faptul că regimul chiar crede că poate rezista pe mai departe.
- Iar acum, cu străzile Iranului golite de protestatari și cu gruparea navală a SUA deja aflată în zonă, regimul criminal de la Teheran se arată deschis să negocieze, iar Trump se arată bucuros că are cu cine negocia – sec și fără vreo presiune morală exercitată în timp real. Ambele părți sunt conștiente că discuțiile sunt esențiale, o confruntare armată urmând a fi dăunătoare și pentru Teheran, și pentru Washington. Ceea ce ar fi de negociat, așa cum rezultă din declarațiile de până acum ale ambelor tabere – Iran și SUA – ar fi un acord pe dosarul nuclear. Dacă s-ar închega ceva, orice, pe tema asta, și regimul de la Teheran, și administrația Trump vor putea proclama că s-au ales cu ceva în sacoșă: regimul militaro-teocratic, cu continuitatea (poate nițel cosmetizată), iar Trump, cu o pretinsă salvare a regiunii. Din toată povestea asta lipsește ceva: lipsește poporul iranian, mai precis acel segment semnificativ care ieșise în stradă și care vrea schimbarea pe fond. Lipsește, întrucât regimul din jurul lui Khamenei are o capacitate uriașă de adaptare pentru a se menține la putere, lipsește și întrucât Trump, în realitate și în ciuda vorbelor sale, nu avusese nicio clipă o soluție realistă și cu atât mai puțin o soluție-minune pentru populația care visa la și care merita cu totul altceva. Pentru Iran, așa cum o sugerează în clipa asta semnalele ce vin de la Washington și Teheran, e mai probabilă o copie (însă una palidă) a modelului Venezuela. Nu în sensul capturării vreunui lider și a petrolului, ci în sensul unei “coabitări” subțiri a Washingtonului trumpist cu regimul iranian. Nu e un scenariu “fantastic” pentru Trump, dar președintele SUA cu siguranță îl va vinde ca atare. Și e un scenariu de super coșmar pentru iranienii ieșiți, plini de speranță, în stradă, doar pentru a se vedea pe de o parte măcelăriți, iar pe de alta trădați.
Desigur, mai e și cazul Groenlanda, care dintr-o afirmare fără rușine a voinței personale a lui Donald Trump a devenit un studiu de caz pentru potențialul uriaș de recul pe care îl are liderul SUA atunci când este înfruntat cu adevărat.
Din tot acest desfășurător în trei puncte – UE, Canada, Iran – ceea ce se poate observa este o Americă pe formă ofensivă, dar pe fond intrată în defensivă. O Americă în plină afirmare verbală a inițiativei, dar totodată, factual, într-o tăcută adaptare la consecințele unor fenomene-bumerang declanșate tocmai de președintele ei.
Prin războiul său comercial, Trump a împins UE și India una spre alta, iar în final s-a făcut nevoit să ceară armistițiu cu India. La fel, a împins Canada spre China, iar ceea ce probabil va urma e tot o formă de armistițiu cu Xi, deși unul ușor diferit de cel indian, căci va fi modelat de diferențele specifice legate de China.
Iar în ceea ce privește Iranul, după ce retoric îl tratase ca pe Venezuela, practic se va vedea împins să îl trateze așa cum este: ca pe Iran, adică ceva extrem de diferit de Venezuela.
Nu este cea mai bună perioadă pentru președintele american – am mai spus-o și AICI – dar la fel de adevărat este și faptul că nimeni nu a făcut mai multe ca el pentru a se regăsi în situația asta.
