Războiul din Ucraina a spulberat aproape toate speranțele Parisului de a conduce o „Europă Mare”, scrie Ryan Bridges, pentru Geopolitical Futures.
Principalele linii ale analizei:
- Cea mai proastă zi pentru marea viziune europeană a Franței a fost 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina, dar una asemănătoare fusese cu câteva săptămâni mai devreme, când Rusia și China și-au anunțat prietenia necondiționată.
- Marea strategie franceză era de a evita cu orice preț o alianță chino-rusă. Președintele Emmanuel Macron a subliniat bine această perspectivă în august 2019, când s-a adresat ambasadorilor Franței spunând că civilizația occidentală este în declin și că Europa va dispărea din cauza influenței din ce în ce mai intense a Statelor Unite și a Chinei – cu excepția situației în care francezii conduc o revoltă împotriva hegemoniei americane, se acomodează cu rușii și fortifică „Europa” (inclusiv Rusia).
- Încă de pe vremea lui Charles de Gaulle, Franța s-a simțit inconfortabil cu rolul său adesea subordonat, în alianța occidentală, în special cu privire la SUA și Marea Britanie.
- La mijlocul anului 2019, pe fondul pierderii interesului SUA pentru Europa, cu Rusia și Ucraina în impas, iar China în ascensiune, Parisul a simțit că are șansa de a schimba lucrurile și de a crea un bloc european mai suveran.
- Macron nu s-a îndoit niciodată de dificultatea acestui demers, dar nici Kremlinul nu l-a luat în mod deosebit în serios. De la invazia declanșată la sfârșitul lunii februarie, declarațiile repetate de război ale Rusiei asupra Occidentului au ruinat visul Parisului legat de o Europă care se întinde de la Lisabona până la Vladivostok. Acum, cel mai bun lucru pe care Macron și, implicit Franța, îl pot face este acela de a se strădui să fie cel care a făcut posibilă marea viziune, poate chiar ajutând la accelerarea prăbușirii regimului lui Vladimir Putin.
Marea Viziune
- Discursul lui Macron din 2019 merită citit în întregime, dar iată un rezumat: civilizația europeană este în declin și numai Franța o poate salva. Statele Unite fac parte din Occident, dar în aceeași manieră în care face parte și Rusia. Americanii sunt diferiți de europeni pentru că pun libertatea individuală mai presus de orice. Rusia este diferită pentru că este „profund conservatoare și opusă proiectului UE”. Potrivit lui Macron, rivalitatea dintre aceste concepții privind civilizația occidentală amenință cu destrămarea Occidentului colectiv.
- Macron consideră că distribuția globală a puterii se deplasează dinspre SUA spre China. Rezultatul final al acestei schimbări nu este clar, dar probabil, în cele din urmă, vor exista două centre de putere, cu Rusia și Europa prinse între ele. Pentru el, Europa și Rusia sunt în aceeași situație, chiar dacă ele nu știu încă acest lucru. Macron crede că, în primul rând, cea mai bună cale de acțiune ar fi ca ele să ajungă la pace, să coopereze și să formeze „un echilibru de putere”.
- Cum ar arăta acest echilibru de putere? Ar fi Europa, sub forma unor cercuri concentrice – care pornesc de la Paris, firește. Primul cuprinde Paris și Berlin. Urmează zona euro, cu 19 membri, după care UE-27, iar apoi Regatul Unit, Turcia, Norvegia, Elveția și altele. Fiecare cerc succesiv reprezintă o relație din ce în ce mai relaxată, cu mai puține obligații unul față de celălalt, dar mai puțină putere și mai puține beneficii. Cu puțin zarvă, cercul final a fost adăugat în octombrie, când Comunitatea Politică Europeană, înființată de Macron și formată din 44 de membri, și-a ținut primul summit, la Praga. CPE a inclus statele din Balcani și Caucazul de Sud, dar a refuzat public să invite Rusia și Belarus, din cauza războiului din Ucraina. Implicit, pentru a se alătura cercului exterior Moscova trebuie să pună capăt războiului și să dea dovadă de bunăvoință. Relația poate porni de acolo, de la dialogul politic general la cooperarea în crize transnaționale și, eventual, legături economice mai profunde.
- Din punctul de vedere al lui Macron, acestea nu sunt aceleași condiții pe care Statele Unite au încercat să i le impună Moscovei la sfârșitul Războiului Rece, așa că este posibil ca Kremlinul să fie mai maleabil. Deși nu este complet clar în ce constau diferențele, critica mai largă a lui Macron la adresa politicii Americii față de Rusia este una cunoscută: după destrămarea Uniunii Sovietice, Europa de Vest „a dat impresia că este un cal troian pentru SUA, al căror scop final era să distrugă Rusia”. Acest lucru a fost posibil pentru că „Europa…nu și-a pus în aplicare propria strategie”. E irelevant dacă și cât este de adevărat asta. E un sentiment larg răspândit în unele părți ale Occidentului și este deosebit de popular în Rusia, iar asta e ceea ce contează. A reprezentat minimul necesar pentru a începe discuția.
Coșmaruri și nicio opțiune
- Macron a știut de la bun început că este o bătălie lungă. El a descris-o drept „o strategie de îndrăzneală, de asumare a riscurilor” și i-a lăudat pe francezi pentru că posedă „un spirit de rezistență care nu cedează în fața destinului și care nu se adaptează la lucruri și obiceiuri”. Dar dacă asta fusese vreodată realizabil, acum nu mai este.
- Inițial, Putin nu a crezut că Macron și-ar putea respecta promisiunile. Țările baltice, Polonia și probabil și altele nu ar accepta niciodată o „renovare” a arhitecturii de securitate a Europei care permitea accesul Rusiei. Atât timp cât SUA le sprijină și au trupe în Europa pentru a le susține, corectarea ordinii europene este exclusă. Acesta este motivul pentru care Putin a trimis ultimatumul din decembrie 2021 Statelor Unite, iar nu Franței sau chiar Germaniei.
- În plus, autonomia strategică europeană – planul lui Macron de a depăși vetoul SUA asupra strategiei europene (alias NATO) – este în ruină. Franța nu poate garanta singură, în mod credibil, securitatea Europei Centrale și de Est și, în orice caz, nu este la fel de amenințată de Rusia precum acele regiuni. Are nevoie de parteneri implicați și cu capacitatea de a o susține.
- Regatul Unit și-a pierdut capacitatea. Germania și Polonia se ciondănesc. Stocurile Germaniei sunt mici în ceea ce privește muniția, dar debordează de scuze care par să se epuizeze doar atunci când sondajele de opinie se schimbă. Mai simplu spus, în afara retoricii dure despre viitoarea relație cu Rusia, cancelarul Olaf Scholz a oferit puține indicii că ar fi rupt-o cu cele două decenii de mare strategie germană. Germania încă rezistă integrării fiscale necesare pentru a face moneda euro stabilă și o alternativă viabilă la dolar, se ocupă singură de subvenții și politică energetică, se angajează servil la regulile autoimpuse privind datoria, care împiedică investițiile de durată în lucruri precum apărarea, și insistă pe strategia economică dependentă de comerț.
- Putin a înțeles corect că a avea de-a face cu Europa reprezintă un drum înfundat. În orice caz, el pare să fi interpretat repetatele propuneri ale lui Macron – din nou, corect – drept o slăbiciune sau cel puțin ca o dovadă a fisurilor din blocul de Vest. Așa că, atunci când SUA i-au respins ultimatumul aproape pe loc, Putin a zburat la Beijing și a încheiat un parteneriat strategic cu președintele Xi Jinping. Acesta era scenariul de coșmar al Franței. Dacă Rusia este cu adevărat de partea Chinei – și cu siguranță nu este clar că aceasta este situația – atunci Franța nu are de ales decât să se angajeze să trăiască mai mult timp în umbra Americii.
Supravegherea ruinelor
- În acest moment, Putin este „radioactiv”. Numărul liderilor europeni care cred că se pot acomoda cu e mic. Totuși, negocierile sunt inevitabile. O înțelegere cu Rusia este extrem de puțin probabilă înainte de încheierea celui de-al doilea (și ultimul) mandat prezidențial al lui Macron, în 2027, așa că, dacă Parisul dorește să marcheze politic aici și acum, următoarea sa cea mai bună opțiune este de a ajuta Ucraina să-și revendice teritoriul și, în cele din urmă, să asigure cel mai bun posibil rezultat la masa negocierilor. Dacă acest lucru accelerează sfârșitul regimului Putin, asta poate fi bine din perspectiva Franței, atât timp cât nu destabilizează inutil societatea rusă și, la fel de crucial, atrage o minimă atenție asupra rolului Franței.
- Central i est-europenii sunt, lucru de înțeles, îngrijorați de angajamentul Franței de a nu-i supăra pe ruși. Pentru ei, acest lucru indică o dorință a Franței de a colabora cu Rusia, ceea ce, se tem ei, ar putea deveni o dorință de a colabora cu Putin. Dar mai mult decât atât, strategia este una deferentă cu preocupările Rusiei privind prezența unei forțe militare semnificative în Europa Centrală și de Est. Franța ar putea spune Kremlinului că nu își va abandona niciodată prietenii din est și că dreptul acesteia sau al oricărui alt membru al NATO de a le asigura securitatea nu intră în discuție. Dar nu a făcut-o, preferând să ofere securitatea Europei Centrale și de Est ca monedă de schimb pentru a determina Rusia să accepte locul lăsat liber pentru ea la masa importantă.
- Aceasta rămâne o problemă insurmontabilă pentru visul unei Europe Mari. Politica occidentală pe care Rusia o detestă și pe care Franța o regretă a fost făcută la Varșovia, Budapesta, Praga și chiar la Berlin, cel puțin la fel de mult pe cât a fost făcută la Washington. Nu este suficient ca Franța să excizeze influența americană asupra afacerilor europene; trebuie să-i înlocuiască pe americani în ochii celor care au trăit dincolo de Cortina de Fier sau să încheie o înțelegere pedte capetele lor și, probabil, să distrugă un inel interior major al sistemului de cercuri concentrice. Oricum, prețul de a merge mai departe cu Rusia tocmai a crescut mult.
Rusia trimite în Franţa un magnet uriaş, esenţial în Programul Iter de fuziune nucleară
