Pentru o trezire „ucraineană” a României

Școala, infrastructura de transport auto și feroviar, un mediu privat dinamic și axat pe inovație, respectiv armata… Dacă e să tragem învățămintele esențiale din războiul ruso-ucrainean, atunci aceștia ar trebui să fie pilonii spre care România să își canalizeze miezul politicilor publice și resurselor bugetare, măcar în următorul deceniu.

Nimic de această anvergură nu se poate face peste noapte, dar la fel de adevărat este și că nimic nu poate fi obținut dacă nu începi la un moment dat, de undeva.

Având în vedere cotele istorice ale risipei românești (prin furt, politici de personal defecte în instituțiile statului, lipsă de strategii sau incompetență cronică), dar și mana cerească pe care o reprezintă accesul la fonduri europene și consultanță internațională, pentru o țară aflată în poziția României, nimeni nu poate invoca fără să se facă de râs lipsa banilor și a soluțiilor.

După cum nici de o criză reală de resursă umană autohtonă de calitate, care să fie antrenată într-un proces uriaș de transformare, nu poate fi vorba – în țară și în afara ei încă există destui români capabili, onești și dornici să se implice din clipa în care ar vedea semnele unei voințe politice concrete și bine conectată la lecția războiului ruso-ucrainean.

Până la urmă, cuvântul-cheie pentru ca o țară să poată aspira la o rezistență rezonabilă în fața celor mai aprige vicisitudini e „dezvoltare”. Școala, infrastructura, un mediu de afaceri competitiv și inovativ, un stat suplu și o armată dotată și educată tocmai asta și înseamnă.

Tratate cu seriozitatea pe care ne-o suflă în ceafă războiul de la propriile granițe, elementele enumerate mai sus reprezintă setul unic de instrumente ce pot conserva cât mai multă vreme pacea și care pot face minuni în caz de conflict.

Sprijinită intens de aliați, Ucraina a pășit timid pe acest drum abia în clipa în care a început războiul pe teritoriul său, deci din 2014 încolo. Și accelerează, vrând-nevrând, dar puternic, pe acest drum odată ce s-a dezlănțuit războiul total.

Din acest punct de vedere, România nu s-a ferit nici ea să exceleze la capitolul dezinteres și, în cel mai bun caz, ezitări.

Dar șansa noastră, pe care Ucraina însă nu a avut-o, a fost aceea de a fi fost feriți de o vecinătate atât de aberant de periculoasă precum este cea cu Rusia și de a fi evoluat ani buni sub vasta umbrelă de securitate militară și politico-economică reprezentată de triunghiul NATO-UE-Parteneriat Strategic cu SUA.

Dar tot lecția războiului ruso-ucrainean ne arată pe viu că, oricât de vastă, această umbrelă de securitate prezintă un deficit intrinsec de eficacitate dacă nu ești în stare să te și ajuți singur.

Și nouă ne va fi foarte greu să ne ajutăm singuri, la standarde acceptabile măcar, dacă nu schimbăm nimic ori dacă insistăm să schimbăm lent ca și cum aceste schimbări nu ar fi în primul rând și în primul rând pentru noi.

Am scris aceste rânduri (în care nu este nimic nou și nici deosebit de complex ori de pretențios) gândind că e pervers de ironic cum acumularea de metehne neamendate decenii la rând ne trag rău de tot în jos fix în timp ce războiul de la frontierele naționale demonstrează fără drept de apel că reforma multi-sectorială și în doze de șoc e totuși decisivă.

În războiul din țara vecină, rușii, în calitate de campioni la furat nu doar căciula altora, ci mai ales pe a lor, s-au dovedit până la urmă a fi impotenți în fața unei țări mult mai mici și mai puțin dotată, dar care – cu un masiv sprijin extern, e drept – se acomoda deja „activ”, atunci când ostilitățile au izbucnit, cu reforma și inovația tehnico-socială; și le-a accelerat din mers, în plin război.

Noi rămânem campioni la abandon școlar, suntem codași la testele PISA, iar unica universitate românească din Top 1.000 nu a mai rezistat în Top 1.000.

Diverse zone ale statului se afundă în derizoriu – de la fenomenul pensionarilor speciali, la birocrații anchilozați de nepotism și lipsa criteriilor reale de performanță, până la magistrații plătiți regește, dar care chiar și așa dau soluții contradictorii sau în răspăr bunul simț penal ori istoric.

Iar antreprenorii și companiile care cu adevărat construiesc PIB-ul cel de toate zilele se zbat ca peștii pe uscat prin meandrele-capcană ale economiei reale.

Abia de puțin timp pare că începem să ieșim din imobilismul amenajării infrastructurii de transport, cu dubla ei valență strategică – de animare a economiei pe timp de pace și reanimare a țării în caz de război.

Doar de puțin timp începem să ieșim din zona de telenovelă a dotării armatei măcar cu elementele de bază.

Situația de fapt trebuie să se schimbe. E urgent imperativul, dar schimbarea nu poate fi și nu va fi imediată. Urgent, mai degrabă, este să începem acolo unde încă nu există mișcare și să accelerăm în stil ucrainean acolo unde se întâmplă în sfârșit câte ceva.

Așadar: școală, infrastructură, mediu privat, stat, armată. E cazul să pricepem, în ceasul al doisprezecelea măcar, pentru că acești piloni ai dezvoltării nu mai pot aștepta.

Războiul ruso-ucrainean a aruncat la gunoi mitul în care s-a complăcut generația părinților mei, generația mea și cu care, continuând pe drumul ăsta înfundat, riscă să se acomodeze și generația copiilor mei: mitul că timpul are răbdare cu noi.

Nu, nu are deloc răbdare! Iar mitul nu poate compensa la infinit handicapul din realitate.

Argumente emoționale și argumente reci. De ce se impun super-umilirea și zero milă față de Rusia