„Nici după un sfert de secol de relativă pace, Balcanii nu au atins încă stabilitatea durabilă la care se sperase atunci când războaiele din regiune au luat sfârșit. Iar acum, după ce procesul de integrare al UE s-a oprit, nu poate fi exclusă revenirea unui conflict violent”, scrie Carl Bildt, pentru Project Syndicate.
<< Cu două decenii de război în Afganistan care ajung la cele mai negre finaluri posibile, merită să ne amintim că au trecut trei decenii de când războiul a sosit în Balcani. Ambele sunt studii de caz despre cum gestionarea greșită a războiului poate avea efecte devastatoare care pot persista zeci de ani.
În Balcani, un mic război între statul Iugoslavia care se dezintegra și una dintre republicile sale constitutive, Slovenia, a fost urmat de un conflict mai mare, în Croația. Într-un an, un conflict sălbatic se dezlănțuia și în Bosnia și Herțegovina. Subit, perioada „postbelică” a Europei se încheiase.
Războaiele din Balcani s-au desfășurat timp de un deceniu. Acordul de pace de la Dayton a pus capăt conflictului din Bosnia în 1995, dar apoi a venit războiul din Kosovo, care a continuat până în 1999 și a fost urmat, în 2001, de un focar grav de violență în ceea ce este acum Macedonia de Nord.
În concluzie, războaiele balcanice au provocat peste 100.000 de vieți, au strămutat milioane de oameni și au dat înapoi cu zeci de ani dezvoltarea economică și socială a regiunii. Deși trăise în mare parte din credit, vechea Iugoslavie le oferise cetățenilor un nivel de viață mai bun decât al celor din mediul socialist. Toate acestea au fost schimbate de dezintegrarea violentă și de durată a țării.
Acordurile de pace la care s-a ajuns la acea vreme nu erau decât măsuri provizorii. Toată lumea înțelesese că stabilitatea durabilă va necesita un cadru mai larg și mult mai cuprinzător. Astfel, în 2003, liderii Uniunii Europene au declarat că toate țările din regiune ar trebui să muncească din interiorul UE pentru un viitor al stabilității și păcii durabile.
Nimeni nu se aștepta ca asta să se întâmple peste noapte; dar nici nu credea nimeni că procesul de integrare așa de prelungit cum a fost. De la aderarea Sloveniei și Croației, în 2004 și, respectiv, 2013, extinderea balcanică a UE efectiv a stagnat.
Există un dublu motiv. În primul rând, reforma politică și economică din țările balcanice din afara UE a fost dureroasă, în timp ce corupția și sentimentul naționalist au devenit din ce în ce mai înrădăcinate. În al doilea rând, ulterior sprijinul pentru extindere a dispărut în multe țări ale UE. Deși politicienii continuă să dea dovadă de idei, noile obstacole și întârzieri tind să fie întâmpinate cu ușurare în câteva state membre cheie.
Mai mult, problemele din țările balcanice sunt grave. La un sfert de secol după Acordul de la Dayton, comunitatea internațională a considerat că Bosnia este atât de disfuncțională din punct de vedere politic încât să justifice un nou Înalt Reprezentant cu puteri extinse (am fost primul care a ocupat o astfel de funcție, din 1995 până în 1997), deraiind efectiv agenda de aderare a țării la UE.
Între timp, Serbia a intrat sub cizma unui regim autocratic care flirtează cu China, într-o zi și se căciulește la Rusia, în cealaltă, în timp ce reprezentanții săi continuă să-i zâmbească frumos Comisiei Europene, de la Bruxelles. În ciuda eforturilor imense ale UE și ale Statelor Unite, problemele restante dintre Serbia și Kosovo nu sunt nici pe departe aproape de a fi soluționate.
În cele din urmă, după ce-i fusese blocată aderarea la UE de către Grecia (din cauza unei dispute asupra numelui său), Macedonia de Nord se vede acum împiedicată de Bulgaria din motive care de duc mult înapoi în istoria regiunii (dar care nu au nicio relevanță contemporană).
Încercând să complice și mai mult lucrurile, lupta UE pentru a restrânge atacurile guvernelor ungare și poloneze asupra statului de drept și a mass-mediei independente i-a diminuat apetitul pentru asumarea unui risc cu noi membri potențial iliberali. Când Ungaria își oferă sprijinul entuziast pentru oferta de aderare a Serbiei, mulți alții din UE văd o agendă ascunsă care trebuie blocată.
Deschiderea UE din 2003 a fost un pas strategic curajos și înțelept. Dar acum, când perspectiva integrării balcanice dispare, șarada actuală nu mai poate continua. În schimb, liderii politici trebuie să accepte realitatea și să înceapă să stabilească pași intermediari realiști care ar putea îmbunătăți condițiile din regiune fără a abandona obiectivul final.
Un bun punct de plecare este inițiativa Open Balkan, care a fost concepută pentru a crește comerțul dintre Albania, Macedonia de Nord și Serbia. Dar nu este suficient. UE ar trebui să preia conducerea propunând un nou acord, care să includă o ofertă de aderare la uniunea sa vamală și piața unică.
În urmă cu trei decenii, războaiele din Balcani au început cu un mic conflict de zece zile la granițele Sloveniei. Acum, Slovenia este cea care deține președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Agenda sa de conducere include un summit între toate țările din Balcanii de Vest și statele membre UE, în octombrie. Această ocazie ar trebui să determine o gândire clară și realistă dinspre toate părțile.
Alternativa pentru Balcanii de Vest este o alunecare înapoi către violență. S-a mai întâmplat. Se întâmplă acum în Afganistan. Nu trebuie să se întâmple din nou în Europa. >>
De ce a eșuat America în Afganistan? Teoria lui Henry Kissinger, pentru The Economist
