După două decenii de recesiune economică, Japonia pare să-și fi recăpătat vitalitatea economică exact în momentul în care are cea mai mare nevoie de ea. Pe măsură ce începe o amplă dezvoltare militară pentru a face față amenințării crescânde reprezentate de ambițiile geopolitice ale Chinei, Japonia caută, de asemenea, să se afirme ca lider printre democrațiile asiatice, scrie Chris Patten, pentru Project Syndicate.
<< Sunt consilier al Praemium Imperiale, un prestigios premiu înființat sub patronajul familiei imperiale japoneze pentru a comemora centenarul fondării Asociației de Artă Japoneză în mijlocul perioadei Meiji. De la înființarea sa, în 1988, acest premiu a fost asemănat cu un Premiu Nobel pentru domenii artistice precum pictura, sculptura și filmul.
După ceremoniile din acest an, am vizitat versanții muntelui Fuji, al cărui vârf acoperit de zăpadă este ocazional vizibil de la Tokyo. În această perioadă a anului, această regiune oferă o altă priveliște uimitoare, deoarece pantele de sub vârful muntelui sunt acoperite de câmpuri de iarbă de pampas care se mișcă și șuieră în vânt. Este una dintre cele mai faimoase atracții turistice din Japonia.
În timpul vizitei mele, sunetul liniștitor al ierbii era ocazional întrerupt de ecourile îndepărtate ale focului de artilerie. Ar fi putut să nu pară nefiresc în Gaza și Ucraina. Cu toate acestea, ceea ce am auzit a fost focul de artilerie și de tancuri de la o bază de antrenament, din apropiere, a Forțelor de Autoapărare ale Japoniei.
Această incident a subliniat schimbarea istorică în politica de securitate a Japoniei. Sub conducerea fostului premier Abe Shinzō, Japonia a început să se îndepărteze de pacifismul postbelic și să adopte reînarmarea. Această reorientare s-a accelerat sub conducerea succesorilor lui Abe, Yoshihide Suga și actualul prim-ministru Fumio Kishida, acesta din urmă dezvăluind un plan de a dubla cheltuielile pentru apărare la 2% din PIB în următorii cinci ani.
Fără îndoială, Japonia a fost conștientă de vecinătatea sa geopolitică periculoasă de-a lungul anilor. De-a lungul timpului, s-a poziționat ca un aliat cheie al democrațiilor liberale din lume. După cum a spus faimosul prim-ministru Yasuhiro Nakasone la începutul anilor 1980, Japonia se considera un „portavion inexpugnabil”, angajat să susțină Statele Unite și alte țări democratice împotriva amenințării sovietice.
Mișcarea Japoniei spre reînarmare evidențiază rolul său central în menținerea stabilității în regiunea Indo-Pacific și apărarea ordinii internaționale postbelice. Alarmați de ambițiile geopolitice crescânde ale Chinei, în special față de Taiwan, Japonia a căutat să aprofundeze legăturile de apărare cu alte țări democratice din regiune, precum India, Australia și Noua Zeelandă.
Pe măsură ce Japonia își asumă un rol strategic mai central în regiune, se eliberează în cele din urmă de două decenii de recesiune economică. Colapsul bulei de active din Japonia la începutul anilor 1990 a dus la un sfert de secol de stagnare și deflație, făcând pe mulți să creadă că țara și-a pierdut vitalitatea. Cu toate acestea, „Abenomics”, seria de reforme promovate de Abe, împreună cu politica proactivă a fostului guvernator al Băncii Japoniei, Haruhiko Kuroda, au îmbunătățit competitivitatea, au deschis noi piețe pentru bunurile japoneze și au pus economia pe calea redresării.
Mai important, rezistența Japoniei reflectă credința fundamentală că statul există pentru a-și servi cetățenii, nu invers. Acest lucru a permis țării să implementeze reforme cheie și să restabilească încrederea, chiar dacă se confruntă cu provocarea demografică semnificativă a unei populații în vârstă și a unei forțe de muncă în scădere.
În timp ce sentimentul durabil de unitate și solidaritate al Japoniei i-a permis să adopte politici economice sensibile, Partidul Comunist al Chinei (PCC) a luptat pentru a implementa reformele cruciale necesare pentru a inversa declinul economic în curs și pentru a recâștiga creșterea rapidă pe care o dădea ca fiind sigură.
Unificarea unei dictaturi leniniste cu o economie capitalistă dinamică nu a fost niciodată ușoară. Dar după ce Deng Xiaoping a preluat puterea în 1978 și a lansat „reforma și deschiderea” Chinei, părea că PCC poate face să funcționeze această căsătorie inconfortabilă.
Pe măsură ce economia creștea rapid, cu PIB-ul aproape dublându-se în fiecare deceniu, politica chineză dădea semne de liberalizare. Birocrația de partid era supusă scrutiniului public, dezbaterea intelectuală înfloritoare în universități și institute de gândire, iar organizațiile societății civile își exprimau opinii care se abăteau de la linia PCC pe o gamă largă de probleme, de la preocupările legate de mediu la politica familială. Mulți au fost ademeniți să creadă că China era pe cale să devină o democrație.
În schimb, ascensiunea lui Xi Jinping la putere în 2012 a prevestit o regresiune radicală. În loc să întărească doar sistemul monopartid al Chinei, Xi a căutat să consolideze domnia unui singur om pe termen nelimitat. Conștientizând îngrijorarea crescândă din cadrul PCC cu privire la influența sa în scădere, el a anulat fiecare pas către o societate și o economie mai deschisă, ceea ce a dus la dezamăgire și disperare printre unii dintre cei mai de succes antreprenori chinezi.
Cu încetinirea creșterii economice și diminuarea perspectivei de angajare, generațiile mai tinere au devenit descurajate. Cu toate acestea, Xi a persistat, conducând un regim secretizat caracterizat de demiteri de nivel înalt, neașteptate și neexplicate. Unii observatori au descris domnia lui Xi ca fiind „Mao cu bani”.
Este incontestabil că Xi crede în controlul centralizat. Dar, pentru a-l menține, a încălcat înțelegerea implicită pe care PCC a stabilit-o cu poporul chinez: dacă oamenii se țin departe de politică, Partidul se va ține departe de viețile lor personale. Această încălcare a încrederii a slăbit perspectivele economice ale țării.
Încetinirea economică a Chinei ar putea determina PCC să adopte o formă militantă de naționalism chinez în efortul de a menține loialitatea publicului. Acest lucru ar putea prezenta probleme pentru Taiwan, regiunea Asia-Pacific în ansamblu și chiar pentru China pe termen lung. Având în vedere amenințarea reprezentată de îndrăzneala Chinei, nu este o surpriză faptul că Japonia își mărește bugetul pentru apărare și că alte țări au decis să urmeze exemplul Statelor Unite și să exploreze modalități de susținere a democrațiilor liberale din Asia.
Deși China pare stabilă în acest moment, aceasta este o stabilitate a unei țări în care statul este hotărât să controleze fiecare aspect al vieții cetățenilor săi. Cu toate că astfel de controale pot fi viabile, cu siguranță vor sufoca dinamismul economic al țării. În contrast, stabilitatea Japoniei se bazează ferm pe credința că o societate deschisă și liberă, guvernată de lege, este cea mai bună modalitate de a promova armonia și prosperitatea comună.
Diferența dintre traiectoriile economice ale Chinei și Japoniei ridică întrebarea: Poate un regim leninist corupt să depășească o societate liberă? Indiferent de răspuns, China se confruntă cu o luptă dificilă. >>
Cu onestitate, despre două războaie necinstite: Hamas-Israel și Rusia-Ucraina
