Pleacă Truss, rămâne „Britaly”

Sursa: Facebook

Liz Truss a intrat în istorie drept premierul britanic cu cel mai scurt mandat (45 de zile). Demisia acesteia (toate detaliile AICI) a venit la capătul unei luni agitate politic, în partid și pe plan național, a fost precedată de alte două demisii – ale miniștrilor de Finanțe și Interne – și, nu în ultimul rând, este simptomul acumulării în timp a numeroase probleme (cel puțin în anii scurși de la Brexit).

Cu o înaintea demisie lui Liz Truss, The Economist făcea o radiografie a crizei britanice, mergând până la comparația deloc măgulitoare a dinamicilor economice și politice de la Londra cu dinamicile economice și politice de la Roma.

„Britaly” – așa a botezat The Economist Marea Britanie, „o țară cu instabilitate politică, creștere (economică) joasă și subordonare în fața piețelor de obligațiuni”.

Mai jos, principalele puncte ale analizei The Economist:

  • În 2012, Liz Truss și Kwasi Kwarteng, doi dintre autorii unui pamflet numit „Britannia Unchained”, au folosit Italia ca avertisment. Servicii publice umflate, creștere redusă, productivitate slabă: problemele Italiei și ale altor țări din sudul Europei erau prezente și în Marea Britanie. Zece ani mai târziu, în încercarea lor rătăcită de a crea o cale diferită, doamna Truss și domnul Kwarteng au ajutat ca această comparație să devină inevitabilă. Marea Britanie încă este afectată de creșterea economică dezamăgitoare și inegalitatea regională. Dar este, de asemenea, șchioapă din cauza unei cronice instabilități politice și sub controlul piețelor de obligațiuni. Bun venit în Britaly.
  • Comparația dintre cele două țări este inexactă. Între 2009 și 2019, rata creșterii  productivității Marii Britanii a fost a doua cea mai scăzută din G7, dar cea a Italiei a fost mult mai proastă. Marea Britanie este mai tânără și are o economie mai competitivă. Problemele Italiei provin, parțial, din faptul de a fi în interiorul clubului european; Marea Britanie, parțial, din faptul de a fi în afara lui. Compararea randamentelor obligațiunilor celor două țări este înșelătoare. Marea Britanie are datorii mai mici, propria monedă și propria bancă centrală; piața crede că are șanse mult mai puține de a nu rambursa decât Italia. Dar dacă Britaly nu este un adevăr statistic, ea surprinde totuși ceva real. Marea Britanie s-a apropiat mult mai mult de Italia în ultimii ani, în trei moduri.
  • În primul rând, și cel mai evident, instabilitatea politică prin care obișnuia să se evidențieze Italia a infectat pe deplin Marea Britanie. De la sfârșitul guvernului de coaliție, în mai 2015, Marea Britanie a avut patru premieri (David Cameron, Theresa May, Boris Johnson și doamna Truss), la fel ca Italia. Este posibil ca aceste două țări să rămână în același pas, în viitorul apropiat. Giorgia Meloni urmează să depună jurământul de nou prim-ministru, la Roma; Viitorul doamnei Truss nu poate fi mai precar. Longevitatea ministerială se numără acum în luni: din iulie, Marea Britanie a avut patru cancelari ai bugetului; ministrul de interne a demisionat în această săptămână după doar 43 de zile în funcție. Încrederea în politică a scăzut pe măsură ce haosul a crescut: 50% dintre britanici aveau încredere în guvern, în 2010, iar acum e cazul la mai puțin de 40%. Pe acest palier, diferența față de Italia s-a redus de la 17 puncte procentuale la patru.
  • În al doilea rând, așa cum Italia a devenit jucăria piețelor de obligațiuni, în timpul crizei din zona euro, acum ele se ocupă în mod vizibil de Marea Britanie. Conservatorii și-au petrecut ultimii șase ani urmărind visul de a spori suveranitatea britanică; în schimb au pierdut controlul. În Italia, Silvio Berlusconi a fost înlăturat de la putere, în 2011, după ce s-a pus rău cu Bruxellesul și Berlinul; Dl Kwarteng a fost dat afară din funcția de cancelar al bugetului din cauza reacției pieței la pachetul său de reduceri de impozite nefinanțate. Comercianții de împrumuturi sunt în acest moment arbitrii politicii guvernului britanic. Jeremy Hunt, noul cancelar, a eviscerat majoritatea reducerilor de taxe și a decis, pe bună dreptate, să reproiecteze schema guvernamentală de garantare a prețurilor la energie, din aprilie 2023. Deciziile pe care trebuie să le ia pentru a umple golul rămas în finanțele publice sunt concepute cu gândul la piețe.
  • În Italia, instituții precum președinția și banca centrală au acționat de mult timp ca niște bastioane împotriva politicienilor. Așa este acum în Marea Britanie. Prin încheierea achiziției de obligațiuni de urgență, pe 14 octombrie, Banca Angliei a forțat guvernul să inverseze cursul mai repede. Dl Hunt nu are spațiu să nu fie de acord cu Biroul pentru Responsabilitate bugetară, un organ de supraveghere fiscală. Aceste instituții reprezentau constrângeri pentru parlamentarii aleși înainte, dar acum lanțurile se leagă strâns și vizibil.
  • În al treilea rând, problema creșterii economice reduse a Marii Britanii a devenit mai înrădăcinată. Stabilitatea politică este o condiție prealabilă pentru creștere, nu doar ceva drăguț de deținut. Guvernele italiene se chinuie ca să poată duce la bun sfârșit ceva; același lucru este valabil și pentru administrațiile scurte din Marea Britanie. Când schimbările de lider și de guvern pândesc mereu la colț, pantomima și personalitatea înlocuiesc politica. Domnul Johnson fusese poreclit de unii „Borisconi”; continuând să plutească pe scena politică, el poate face această comparație și mai clară.
  • Și, deși disciplina fiscală ar trebui să calmeze piețele de obligațiuni, ea nu va spori prin ea însăși creșterea.
  • Organizarea de alegeri (anticipate) nu a rezolvat problemele Italiei. Dar în Marea Britanie, unde instabilitatea politică este acum o boală a partidului unic, există motive să ne simțim mai plini de speranță. Conservatorii au devenit aproape neguvernabili, din cauza coroziunii cauzate de Brexit și a epuizării după 12 ani de putere. Doamna Truss are dreptate să identifice creșterea drept cea mai mare problemă a Marii Britanii. Cu toate acestea, creșterea nu depinde de planuri fantastice și de big bang-uri, ci de guvernare stabilă, politică atentă și unitate politică. În încarnarea lor actuală, conservatorii nu o pot oferi.

Cum a cucerit leninismul politica britanică – The Economist

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here