Citând surse proprii din anturajul dictatorului rus, agenția Reuters a făcut cunoscut, vineri, faptul că Putin ar lua în calcul o încetare a focului cu condiția ca Rusia să păstreze câștigurile teritoriale obținute până acum în războiul cu Ucraina.
Modul (neoficial) în care a fost scursă publicului internațional intenția dictatorului rus indică, înainte de toate, faptul că avem de-a face cu o tatonare, un prim balon de test lansat de Kremlin într-un moment în care gradul de epuizare a ambelor tabere pare să fi atins vârful ultimilor doi ani și trei luni de conflict armat.
Totodată, intenției putiniste i s-a dat drumul in spațiul public într-un moment oarecum de graniță, aflat la intersecția a două situații ce creionează imaginea unui adevărat vals al contrariilor.
Pe de o parte, se apropie de platou cele câteva săptămâni care au fost bune pentru armata rusă. Săptămâni în care forțele Moscovei au profitat de pe urma penuriei de muniție și a deficitului de personal cu care s-au confruntat trupele ucrainene (din cauza lunilor de blocare a ajutorului american în Congresul de la Washington și din cauza lunilor de ezitări în sânul puterii de la Kiev în ceea ce privește lansarea la apă a impopularei, pe plan intern, decizii de lărgire a bazei de mobilizare).
Iar pe de alta, tocmai bat la ușă vremuri care anunță un inevitabil reviriment ucrainean în materie de resurse de foc și umane (după ce și la Washington, și la Kiev au fost depășite respectivul blocaj și respectivele ezitări). Și totodată, se amplifică într-un mod fără precedent lobby-ul pentru utilizarea armelor americane împotriva țintelor relevante de pe teritoriul Rusiei (New York Times a oferit recent o imagine grăitoare în acest sens; later edit: la fel și The Economist, prin interviul cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg).
Rezumând, este posibil ca problemele structurale și de fond acumulate de Rusia din 2022 până azi (starea economiei, starea de spirit a populației, starea pe termen mediu și lung a armatei), coroborate cu elemente de actualitate (probabilitatea din ce în ce mai ridicată ca ținte din Rusia să poată fi lovite chiar și cu arme americane, efectele apelului Parisului la ambiguitate strategică față de Moscova, eforturile internaționale, în curs, de consolidare a cerului ucrainean, vizita lui Putin în China, nebuloasa de la vârful armatei sale), iar toate astea împănate cu bruma de câștiguri teritoriale rusești de ultimă oră (care, prin grația propagandei, pot crea pe plan intern o oarecare iluzie de marș victorios) să îl fi convins pe Vladimir Putin că e momentul oportun să ceară o încetare a focului în condițiile dezvăluite vineri de Reuters.
Desigur, deși credibilă în sine (dată fiind credibilitatea propriu-zisă a Reuters, dar și dată fiind situația per ansamblu delicată în care se află Rusia), știrea Reuters nu este suficientă pentru a trage concluzii definitive. Pentru asta, ar mai fi nevoie de minime intervenții oficiale dinspre Moscova, care să întărească și cumva să formalizeze ceea ce azi e încă ceva neoficial.
Dar chiar și așa, un lucru este deja cert: Occidentul trebuie să trateze cu maximă precauție și cu un evident sânge rece orice tentativă a Moscovei de a pune subit punct războiului ca și cum l-ar fi câștigat ori ca și cum ar fi în stare să îl continue pe termen nelimitat. Căci Occidentul are datoria și mai ales interesul strategic de a pricepe o dată pentru totdeauna faptul că, în ciuda retoricii rusești aparent triumfaliste, Kremlinul a ajuns, după doi ani și trei luni de război, aproape în genunchi.
Dacă e ceva de negociat cu Rusia, privitor la mersul războiului, la soarta Ucrainei și la securitatea în general a Europei, atunci Vestul să negocieze din poziția naturală de forță pe care o are, dar pe care se pare că îi vine adesea greu s-o recunoască pe măsură. Și concomitent, să preseze fără remușcări Moscova, evitând să se îmbete rapid cu apa rece a terminării imediate a conflictului.
În caz contrar, în câteva luni sau în câțiva ani, Occidentul, nu doar Ucraina, riscă să o ia de la capăt cu belicoasa Rusie, de astă dată cu implicații potențial mai devastatoare. Războaiele neîncheiate „corect” lasă în urma lor pui cu evoluție de mutanți.
Linia de argumentație a Moscovei pentru justificarea războiului dus împotriva Kievului este deja binecunoscută și nici nu constituie o premieră raportat la ceea ce ne învață istoria. Iar istoria ne învață că orice invazie de tipul celei dictate de Putin în 24 februarie 2022 este declanșată fie în numele unei așa-zise sfinte misiuni, fie în numele apărarii „avansate” a patriei. Asta conferă o poleială de legitimitate agresorului și un strat subțire de confort moral și intelectual suporterilor săi (de acasă și de afară, indiferent de statutul lor economic și social).
Pe de altă parte, dacă se permite o comparație mai din topor, în cazul razboiului Rusia-Ucraina, aflat în desfășurare, este ca și cum ar fi acuzată victima unui viol de faptul că purta fustă și că era machiată, ori pentru că vroia să-și aleagă ea bărbatul, iar nu taică-său. Este o aberație, bineînțeles, și nu poate fi tratată altfel în lumea civilizată, chiar dacă astfel de practici încă persistă, cel puțin informal, în destule colțuri ale lumii, iar în unele sunt chiar legiferată.
Ar mai fi ceva de adăugat, iar acel ceva se leagă de ideea (deja atinsă mai sus) de a pune presiune crescândă și feroce pe regimul Putin.
Toate fenomenele „excentrice”, altfel greu de imaginat odinioară, care s-au manifestat în Rusia ultimelor 12 luni cel puțin, nu au picat din cer, ci au fost rodul presiunii occidentale și a ambiției, dăruirii și competenței indubitabile a Ucrainei de a-și apăra teritoriul și de a-și redesena viitorul.
Rebeliunea lui Prigojin, diluarea aferentă a grupării mercenare de stat, Wagner, prăbușirea Gazprom, volatilitatea rublei, golirea de resursă umană a sectoare întregi din economie, dependența Rusiei de China (una aproape vecină cu vasalitatea), slăbirea armatei ruse (deopotrivă sub aspectul resursei umane, materiale și tehnologice), paralizarea flotei ruse de la Marea Neagră, ca și recenta campanie de epurare ordonată de Kremlin la vârful armatei (cu potențial strașnic de destabilizare pe orizontală a regimului) – toate astea sunt reflectarea unui proces puternic de eroziune și cangrenare pe care îl traversează Rusia contemporană și care nu ar fi fost posibil în absența efortului cumulat al Occidentului și Ucrainei.
Tot aici merită adăugate și daunele colosale în plan extern suferite de Moscova din cauza războiului început în Ucraina.
Pe de o parte, sunt cele manifeste azi în Occident, mai ales sub forma sublimării relației speciale a Moscovei cu Berlinul și Parisul. Pe de alta, subt cele manifeste pretutindeni în „curtea din spate”, cum ar zice englezul: alienarea ireversibilă a Republicii Moldova de Rusia și ancorarea definitivă a acesteia în Occident; alienarea Armeniei, tulburarea Georgiei, dar și mersul tot mai pe sârmă și de o cel puțin crescândă ambiguitate al Kazahstanului și chiar al Mongoliei.
Presiune, presiune și iarăși presiune – acesta e cuvântul-cheie care descrie ceea ce a activat suita de fenomene tectonice pe cale să transforme Rusia pe care o știam.
Presiune, presiune și iarăși presiune – acesta este demersul-cheie la care Occidentul nu are motive nici legitime și nici pragmatice să nu se înhame pe mai departe.
Putin nu e de fier și nu e etern. Rusia nu invulnerabilă și nici indestructibilă.
Nimeni în situația de azi a lui Putin și nicio țară aflată în situația de azi a Rusiei nu a rezistat presiunii corect aplicate și greșelilor flagrant comise.
