<< De zeci de ani, politica externă a Statelor Unite s-a bazat pe credibilitate: pe convingerea că Washingtonul își va respecta angajamentele și că trecutul său reprezintă un indicator al comportamentului viitor. Statele Unite, de pildă, au reușit să dezvolte o rețea amplă de aliați deoarece partenerii aveau încredere că, în cazul unui atac, Washingtonul îi va apăra. Au putut încheia acorduri de liber schimb cu țări din întreaga lume și negocia tratate de pace pentru că, în linii mari, erau percepute drept un mediator onest. Asta nu înseamnă că Statele Unite nu au surprins niciodată sau că nu s-au abătut vreodată de la o promisiune. Dar, în cea mai mare parte a istoriei sale moderne, au fost un actor de încredere, notează Foreign Affairs.
<< Însă, spre deosebire de orice alt președinte american dinaintea sa, Donald Trump a abandonat complet orice efort de a face Washingtonul să pară fiabil sau consecvent. Predecesorii săi au luat și ei, uneori, decizii care au subminat credibilitatea Americii. Însă lipsa de consecvență a lui Trump are o amploare cu totul diferită — și pare să facă parte dintr-o strategie deliberată. Propune înțelegeri pentru ca apoi să dea înapoi. Promite să pună capăt războaielor, dar le extinde. Îi apostrofează pe aliații Statelor Unite și îi îmbrățișează pe adversari. Cu Trump, singurul tipar este lipsa unui tipar.
Teoria lui Trump este simplă. Ținându-și prietenii și adversarii în incertitudine, președintele crede că poate obține victorii rapide, cum ar fi mici creșteri ale cheltuielilor pentru apărare în Europa. Trump mai consideră că impredictibilitatea îi oferă mai multă libertate de manevră în afacerile internaționale, asigurându-se că aliații și adversarii ghicesc mereu următoarea lui mișcare. În cele din urmă, Trump crede că îi poate speria și, prin urmare, descuraja pe oponenți părând instabil — o idee pe care politologii o numesc „teoria nebunului”. După cum s-a lăudat el însuși la un moment dat, președintele chinez Xi Jinping nu ar risca niciodată o blocadă a Taiwanului cât timp el este președinte, pentru că Xi „știe că sunt al naibii de nebun”.
Așa cum au subliniat unii analiști, abordarea lui Trump a adus câteva victorii internaționale temporare. Însă, pe termen lung, această strategie în politica globală nu este de natură să întărească țara. Alte state vor încerca să lingușească Washingtonul pentru o vreme, în speranța de a evita sancțiunile americane. Dar, în cele din urmă, guvernele vor căuta să se protejeze aliniindu-se cu alte puteri. Lista adversarilor Statelor Unite se va extinde, în consecință. Alianțele vor fi slăbite. Cu alte cuvinte, Washingtonul s-ar putea trezi tot mai izolat — și fără o cale clară de a-și recâștiga reputația.
NUME BUN
Președinții americani au susținut în mod constant că, pentru a proteja puterea Statelor Unite, angajamentele Washingtonului trebuie să fie credibile. Președintele american Harry Truman, de pildă, a decis să intervină în peninsula coreeană pentru a opri expansionismul sovietic. „Îmi amintesc cum, de fiecare dată când democrațiile nu au acționat, asta i-a încurajat pe agresori să meargă mai departe”, a explicat el ulterior. Președintele Lyndon Johnson a escaladat războiul din Vietnam, în mare parte, din teama că o retragere ar semnala că Washingtonul nu este serios în privința limitării comunismului. Președintele George W. Bush a justificat creșterea temporară a trupelor în Irak din 2007 prin faptul că o retragere ar submina credibilitatea Statelor Unite; Barack Obama a menținut forțele americane în țară din motive similare. Iar atunci când Obama a ezitat să-și respecte autoproclamata „linie roșie” privind utilizarea armelor chimice în Siria, a fost aspru criticat pentru că și-ar fi încurajat inamicii. (Mai târziu, i-a spus unui jurnalist că „să arunci bombe asupra cuiva doar pentru a demonstra că ești dispus să arunci bombe asupra cuiva este probabil cel mai prost motiv de a folosi forța.”) După retragerea haotică din Afganistan, și președintele Joe Biden a fost criticat pentru că a subminat reputația Washingtonului în materie de fiabilitate, hotărâre și competență.
Care a fost, de fapt, efectul acestor decizii asupra credibilității americane rămâne neclar. Relația cauzală dintre deciziile unui stat și modul în care acestea sunt percepute este complexă și greu de definit. Politologul Daryl Press, de la Dartmouth, de exemplu, a susținut că statele iau în calcul interesele și capacitățile prezente, mai degrabă decât comportamentul din trecut, atunci când evaluează hotărârea unui stat. Alții, inclusiv profesoara Roseanne McManus de la Pennsylvania State University, au arătat că reputațiile liderilor privind fermitatea contează, de fapt, doar în anumite condiții de criză. Iar cercetările pe care le-am realizat împreună cu profesorul Alex Weisiger de la University of Pennsylvania arată că statele care au cedat în trecut au de două ori mai multe șanse să fie provocate în viitor. Alte cercetări de-ale mele demonstrează că credibilitatea este modelată atât de percepțiile asupra consecvenței și de reputațiile pentru fermitate, construite de-a lungul timpului, cât și de semnalele costisitoare pe care liderii încearcă să le transmită și de modul în care acestea sunt primite de adversari. Cu alte cuvinte, liderii se raportează la interacțiunile trecute cu adversarii atunci când estimează intențiile acestora, la fel de mult cât iau în considerare acțiunile pe care acei adversari le întreprind în timpul unei crize anume.
Dar când vine vorba de Trump, aceste concluzii sunt aproape irelevante. Indiferent ce spun cercetările că trebuie să facă un guvern pentru a-și consolida credibilitatea, Trump face exact opusul. Președintele a pus sub semnul întrebării cea mai sacră dintre garanțiile de apărare ale Statelor Unite — angajamentul Articolului 5 al NATO privind apărarea colectivă — declarând că, dacă aliații nu „plătesc”, nu se pot aștepta la protecție. A retras Statele Unite din acorduri multilaterale, precum Acordul de la Paris privind schimbările climatice și acordul nuclear cu Iranul, fără să țină cont de costurile reputaționale. A renunțat chiar și la acordul comercial SUA–Mexic–Canada, pe care îl negociase și îl semnase în primul său mandat. Și a oscilat între a-l critica și a-l lăuda pe președintele rus Vladimir Putin — unul dintre cei mai determinați adversari ai Washingtonului — fără niciun motiv clar. Întâlnirea sa recentă cu Putin în Alaska a fost un exemplu grăitor. A fost organizată în grabă și menită să îi întărească reputația de negociator, dar Trump nu a obținut nimic concret în schimb de la omologul său rus. Cei mai mulți observatori spun că președintele american a fost manipulat.
Trump poate fi conștient de efectele pe care comportamentul său le are asupra credibilității americane sau consecințele îi pot scăpa. Însă, indiferent de situație, costurile de reputație pentru lipsa de consecvență și fiabilitate nu îi influențează deciziile. Președintele nu își dorește atât să fie credibil, cât să obțină un avantaj psihologic pentru a culege victorii rapide. Dacă asta presupune ignorarea angajamentelor de lungă durată ale Statelor Unite, atunci așa să fie. El vrea maximum de flexibilitate: libertatea de a face orice, oricând dorește, pentru a-și atinge scopurile.
AGENT AL HAOSULUI
Impredictibilitatea lui Trump este, fără îndoială, intenționată. Președintele se delectează în a crea haos și înțelege că comportamentul său amenințător îl ajută să obțină anumite obiective, cum ar fi acordurile comerciale. „Trebuie să fim impredictibili”, spunea Trump încă din campania prezidențială din 2016. „Nu vreau ca ei să știe ce gândesc.”
Dar asta nu înseamnă că comportamentul președintelui este mereu legat de o strategie. De multe ori este mai degrabă produsul schimbărilor sale de dispoziție — o versiune a ceea ce cercetătorul Todd Hall numește „diplomație emoțională”. Frica, furia, dezamăgirea și dorința de răzbunare sunt acum motoare obișnuite ale politicii externe americane. Fapt pe care multe țări l-au descoperit pe propria piele. În primul său mandat, de pildă, Trump l-a lăudat pe prim-ministrul canadian de atunci, Justin Trudeau, și a încheiat un acord comercial cu Ottawa. În al doilea, a acuzat Canada că nu face destule pentru a opri fluxul de fentanil și alte narcotice și a impus o serie de tarife. În mod similar, Trump și-a celebrat în repetate rânduri relația „călduroasă” cu premierul indian Narendra Modi în primul mandat, doar pentru a se întoarce împotriva New Delhi după ce acesta a negat că Washingtonul a contribuit la oprirea conflictului din mai cu Pakistanul. Relația președintelui ucrainean Volodimir Zelenski cu Trump, în schimb, pare să fi urmat direcția opusă. La început, Zelenski l-a iritat pe Trump corectându-l într-o întâlnire la Casa Albă, fapt ce a determinat Washingtonul să suspende temporar ajutorul pentru Kiev. Dar apoi Zelenski a adoptat o atitudine conciliantă, iar luna trecută Trump a declarat că sprijină obiectivul Ucrainei de a-și recuceri toate teritoriile de la Rusia — ceva ce anterior afirmase că este imposibil.
Liderilor străini le este aproape imposibil să țină pasul cu schimbările de dispoziție și capriciile lui Trump. Totuși, există câteva strategii pe care le pot folosi pentru a încerca să-l câștige de partea lor sau, cel puțin, pentru a limita pagubele. Prima este lingușirea — alimentarea imaginii grandioase pe care Trump o are despre sine. Această tehnică a fost deosebit de populară în rândul celor mai apropiați parteneri ai Washingtonului. Pe lângă Zelenski, de pildă, secretarul general al NATO, Mark Rutte, l-a numit pe liderul american „un pacificator pragmatic” după întâlnirea din august de la Casa Albă, aproape sigur în încercarea de a-l împiedica pe președinte să abandoneze alianța. Premierul israelian Benjamin Netanyahu, la rândul său, a elogiat „conducerea decisivă” a lui Trump, reușind astfel să îl convingă să sprijine raidurile aeriene israeliene asupra Iranului. Dar chiar și țările neutre au încercat să speculeze aroganța lui Trump. Șeful armatei pakistaneze, Asim Munir, de exemplu, l-a nominalizat pe Trump la Premiul Nobel pentru Pace, într-un efort de a dezbina Statele Unite de India.
Totuși, lingușirea își pierde rapid valoarea pe măsură ce tot mai mulți lideri o folosesc. Dacă fiecare țară îl lingușește pe Trump, până la urmă niciuna nu câștigă influență. Iar pentru statele care s-au săturat să fie intimidate, a-l lăuda pe Trump este uneori prea greu de acceptat. Drept urmare, unele guverne au adoptat abordarea opusă — confruntarea. Președintele Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva, de exemplu, a răspuns sfidător atunci când Trump a impus tarife țării sale și a sancționat judecătorii brazilieni pentru condamnarea fostului președinte Jair Bolsonaro, acuzat de complot pentru a fura alegerile. Și Modi a adoptat o linie agresivă față de Trump. Dar, deși aceste măsuri pot spori popularitatea liderilor pe plan intern, rareori îl fac pe Trump să dea înapoi, ceea ce, la rândul său, poate provoca o reacție negativă internă. Președinta Elveției, Karin Keller-Sutter, a avut o convorbire telefonică tensionată cu Trump după ce Washingtonul a lovit țara sa cu tarife masive, dar cum Trump nu a cedat, ea a fost acuzată de adversarii politici interni că a gestionat prost relațiile bilaterale.
Există și o cale de mijloc între lingușire și confruntare: strategia de echilibrare (hedging). Aceasta presupune flexibilitate și apropierea simultană de mai multe mari puteri, inclusiv de unii adversari ai Statelor Unite. Multe țări din America Latină, de pildă, au intensificat comerțul și cooperarea cu Asia și Europa după alegerea lui Trump, continuând totodată să colaboreze cu Washingtonul. Monarhiile din Golf îl lingușesc pe Trump, dar în același timp își adâncesc legăturile cu China. Președintele francez Emmanuel Macron a îndemnat Europa să urmeze o cale de „autonomie strategică”, prin care țara sa și continentul să reducă dependența atât de China, cât și de Statele Unite.
Aceste abordări nu se exclud reciproc. Nesigure în privința modului de a răspunde la volatilitatea lui Trump, multe state îl lingușesc într-o zi, îl confruntă în următoarea, iar apoi încearcă să echilibreze situația în ziua următoare. Însă, în cele din urmă, niciuna dintre aceste tactici nu a adus mai mult decât succese temporare. Trump continuă să-și schimbe abordarea față de lume aproape de la un minut la altul, în funcție de cum se simte.
Costul
Trebuie spus că Trump a obținut câteva realizări reale prin impredictibilitatea sa. Luați, de exemplu, bombardarea Iranului, care a întârziat ambițiile nucleare ale țării. Când a fost întrebat dacă va lovi Iranul după ce Israelul și-a început campania de bombardamente, el a ezitat deliberat: „Poate că o fac, poate că nu o fac”, a spus el. „Adică, nimeni nu știe ce voi face”. Rezultatul a fost incertitudinea în Israel și Iran cu privire la modul în care ar trebui să se poziționeze. Decizia sa finală de a interveni militar a fost motivată de dorința de a elimina percepțiile că ar fi slab și ar ceda când este confruntat, precum și de impulsul de a fi văzut ca un câștigător. Demonstrând altor țări disponibilitatea sa de a se răzgândi rapid și de a se întoarce împotriva lor, Trump ar fi putut astfel să întărească capacitatea de descurajare a Americii.
Gestionarea bugetelor de apărare ale aliaților poate fi, de asemenea, considerată o victorie. De zeci de ani, liderii americani au cerut celorlalte state membre NATO să își crească cheltuielile militare, dar nu au contestat niciodată Articolul 5. Țările europene simțeau astfel relativ puțină presiune să acționeze. Punând la îndoială apărarea colectivă, Trump a reușit însă să insufle un anumit sentiment de urgență, iar la summitul de la Haga din 2025, aliații europeni s-au angajat să-și majoreze cheltuielile pentru apărare la impresionantele cinci procente din PIB. Impasul tarifar dintre SUA și Europa a urmat un scenariu similar. Sub amenințarea escaladării tarifelor, Bruxellesul a făcut concesii comerciale Washingtonului în vara aceasta, considerate odinioară de neconceput, inclusiv un acord de achiziționare a energiei americane în valoare de 750 de miliarde de dolari. În replică, Trump a declarat victoria. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, i-a elogiat „conducerea decisivă”.
Însă nu este clar în ce măsură aceste victorii vor fi durabile. Trump, de exemplu, poate că a obținut mai multe cheltuieli de apărare din partea Europei, dar cu prețul slăbirii NATO. Chiar dacă membrii NATO cheltuiesc mai mult pentru propria securitate, forța alianței se bazează în primul rând pe garanțiile de apărare colectivă, pe care Trump le-a slăbit acum. La urma urmei, dacă însăși puternica Americă nu va interveni militar atunci când un aliat NATO este atacat, alianța va fi mai slabă chiar dacă țările europene își măresc bugetele de apărare. Tarifele impuse de Trump pe continent spun o poveste similară: Washingtonul poate că a obținut concesii economice, dar Europa își crește acum autonomia economică și politică. Drept urmare, Statele Unite vor avea în curând mai puțină influență asupra continentului. De fapt, vor avea mai puțină influență asupra întregii lumi. Pe măsură ce credibilitatea americană se deteriorează, Washingtonul va avea mai multe dificultăți în a negocia sau facilita acorduri de pace — așa cum face adesea — ceea ce va conduce la un sistem internațional mai volatil.
Mulți politicieni americani, inclusiv unii republicani, au avertizat asupra consecințelor pe termen lung ale deciziilor globale haotice ale lui Trump. Chiar dacă va fi succedat de un aliat politic apropiat, următorul președinte al Statelor Unite ar putea încerca să acționeze într-un mod mai predictibil (mai ales dacă are un temperament echilibrat). Dar refacerea credibilității americane va fi mult mai ușor de spus decât de realizat. Reputația unei țări se extinde dincolo de actualul său lider: când Trump încalcă repetat promisiuni sau își schimbă brusc cursul acțiunilor, se adâncește scepticismul nu doar față de el, ci și față de fiabilitatea instituțiilor americane în ansamblu. Iar odată pierdută credibilitatea, este greu de recuperat. Următorul președinte al SUA, indiferent de abordarea sa, va moșteni aliați care îl lingușesc, dar care și echilibrează situația, adversari care testează și așteaptă, și un sistem în care cuvântul Statelor Unite pur și simplu contează mai puțin decât odinioară.
Cu alte cuvinte, Washingtonul va avea mai puțini prieteni. Pentru mulți parteneri ai SUA, strategia de echilibrare va deveni o necesitate pe măsură ce lingușirea își pierde efectul, iar confruntarea directă devine prea costisitoare. Între timp, Washingtonul ar putea dobândi noi adversari, pe măsură ce țările ignorate de Trump caută parteneriate de apărare cu competitorii Americii. Descurajarea va deveni mai costisitoare, deoarece oficialii americani se vor confrunta cu un număr tot mai mare de amenințări. Iar Washingtonul va trebui să cheltuiască mai mult pentru a-i liniști pe aliații pe care îi mai are.
Statele Unite s-ar putea trezi cu mai puțini aliați apropiați chiar și fără Trump, pe măsură ce sistemul internațional devine tot mai multipolar. Dar impredictibilitatea actualului președinte accelerează probabil acest proces. Trump poate părăsi funcția convins că impredictibilitatea sa a făcut Washingtonul mai puternic și că americanii vor beneficia de configurațiile de putere și de acordurile tranzacționale rezultate. El poate crede că, prin respingerea nevoii de credibilitate, a eliberat Statele Unite de constrângerile care au legat mâinile predecesorilor săi. Dar istoria va arăta, cel mai probabil, altceva: că Trump a înlocuit credibilitatea cu volatilitate, lăsând în urmă o Americă mai puțin de încredere. >>
