<< Forțele Armate ale Ucrainei se pregătiseră pentru invazia care a început la 4:30 dimineața, pe 24 februarie, dar mulți ucraineni obișnuiți nu o făcuseră. Scriitoarea Svitlana Povaliaeva a trebuit să fie trezită de fiul ei în vârstă de 24 de ani, Roman Ratușni, în jurul orei 5 dimineața. Voia să se întoarcă la culcare; dar el a insistat ca ea să ia știrile în serios. — „Bombardează aeroportul Borispil cu nenorocite rachete balistice” >>, i-a spus, notează The Economist.
<< Pregătiți sau nu, oameni precum Ratușni au intrat în acțiune. Mai târziu, în acea zi, s-a întors să-și vadă mama, îmbrăcat în haine militare și cu arma. Ea a țipat la el isteric, disperată să-l împiedice să plece la război și să moară. Dar, totodată, ea știa că el era un tip hotărât, care se confruntase cu amenințările cu moartea în timp ce făcuse campanie pentru a împiedica distrugerea unei păduri din Kiev de către dezvoltatori. După cum se temuse, protestele ei au fost în zadar.
Ratușni nu a fost singurul care a făcut ceva neașteptat în acea zi. Când Andrii, un pilot de vânătoare, și-a luat în sfârșit o pauză după aproape 19 ore de ieșiri, prea epuizat pentru a mai zbura, comandantul său i-a băgat în gură tocana, cu lingura, pentru a-l revigora. Vitali Șabunin a ignorat avertismentele conform cărora numele său figurează pe o listă de persoane pe care forțele ruse fuseseră instruite să-i omoare și a început să transforme organizația sa anticorupție într-o rețea de sprijinire a forțelor armate. Fapt binecunoscut, președintele Volodimir Zelenski a refuzat să fugă de atac. În schimb, a doua zi, a postat un videoclip cu el însuși în centrul Kievului pentru a-i asigura pe ucraineni că statul încă funcționează. „Suntem cu toții aici”, a declarat el. „Armata este aici. Cetăţenii şi societatea sunt aici. Ne apărăm independența, țara noastră”.
Cu Zelenski drept model de curaj, statul ucrainean s-a dovedit a fi mult mai puțin fragil decât se așteptau rușii – și mulți occidentali. În plus, mulți ucraineni de rând erau dornici să vină în apărarea acestuia. În timpul războiului, statul și mândria civică au devenit și mai puternice. „Crezuserăm în rezistența instituțiilor noastre, dar abia după 24 februarie am devenit siguri”, spune Denis Șmihal, premierul. „Am plătit facturi, am colectat taxe, am susținut afacerile, am oferit servicii și am restructurat economia. Partenerii noștri occidentali ne spun că sunt uimiți de cât de puternici am fost”.
Rușii, spune consilierul prezidențial Mihailo Podoliak, „nu înțeleg despre ce este vorba în Ucraina”. Le-a displăcut faptul că devine o democrație mai funcțională și că, șontâc, șontâc, se apropie de Europa. Dar ei nu au înțeles cât de departe avansase acel proces. La urma urmei, la prima vedere, țara era încă sfâșiată de diviziuni politice, afectată de corupție și dominată de oligarhi puternici. De două ori într-un deceniu, în 2004 și 2014, protestatarii răsturnaseră guverne nepopulare. Președintele anterior, Petro Poroșenko, un magnat mass-media și al ciocolatei, a fost înlăturat parțial din cauza unei serii de scandaluri de corupție. Vorbitorii de limbă rusă din sudul și estul țării păreau înstrăinați, votând adesea diferit față de restul țării. Iar în 2014, Ucraina nu a reușit să oprească Rusia să pună mâna pe Crimeea și să stimuleze rebeliunea în regiunea Donbas.
Dar toate tulburările, în timp ce dezvăluiau nemulțumirea și dezbinarea, au arătat, de asemenea, că societatea civilă devenea din ce în ce mai viguroasă, iar politica devenea mai receptivă la aceasta. Oameni precum Șabunin și Ratușni, care participaseră, ambii, la protestele de pe Maidan din 2013-2014, și-au continuat activismul după ce mulțimile s-au dispersat, primul ca militant anticorupție, al doilea ca ecologist. În ciuda dominării mass-mediei de către oligarhi, a apărut și o presă cu adevărat liberă, încurajată de internet. Migrația pe scară largă pentru muncă, în țările europene, și un regim liberal pentru turism au contribuit la dezvoltarea unei afinități pentru Europa. Între timp, eforturile de reducere a corupției au început să submineze principalele mijloace ale Rusiei de a-și exercita influența.
Războiul a accelerat toate aceste tendințe. Aproape peste noapte, diviziunile geografice ale Ucrainei, care oricum deveniseră mai puțin importante din 2014, au dispărut. Vorbitorii de limbă rusă au suportat cea mai mare parte a invaziei, deoarece sunt concentrați aproape de granița cu Rusia. Ofensiva nediscriminatorie și vicioasă le-a distrus orice iluzie pe care ar fi putut-o avea despre bunăvoința frățească a Rusiei. Potrivit expertului în sondaje, Volodimir Paniotto, majoritatea celor aproximativ 9 milioane de vorbitori de limbă rusă din Ucraina o consideră acum ca fiind patria lor. Mulți dintre ei învață limba ucraineană și se cufundă în cultura ucraineană, pe care ar fi putut să o considere anterior ciudată sau parohială.
Dezbaterea politică dacă viitorul Ucrainei este mai mult legat de Rusia sau de Occident a fost, de asemenea, rezolvată în mod decisiv. Ucraina a devenit, oficial, candidat la aderarea la UE, un pas care a fost văzut ca fiind la un deceniu distanță înainte de invazie. Aproape 86% dintre ucraineni doresc ca țara lor să se alăture NATO, în creștere față de aproape jumătate înainte de război.
Mai puțini ucraineni se descriu ca fiind cinici decât acum un an; de trei ori și jumătate mai mulți (68%) își exprimă optimismul față de viitor. Încrederea în guvern și instituții a crescut. Rata de aprobare a lui Zelenski a crescut după invazie, de la abia 30% la peste 90%. Mikola Davidiuk, un analist politic, compară răspunsul surprinzător de concertat la invazie cu comportamentul albinelor: „În vremuri normale, albinele bâzâie și fac miere. Dar când un urs încearcă să le fure, ele roiesc și îl înțeapă”.
Disponibilitatea ucrainenilor de a „roi” reflectă îmbunătățiri reale ale instituțiilor și, mai ales, ale forțelor armate. Când Rusia a invadat Crimeea, în 2014, Viktor Mujenko, generalul șef al Ucrainei la acea vreme, a declarat că armata sa era „literalmente în ruine” și că suferea de o „demoralizare totală”. O mare parte din marina militară a dezertat în Rusia în loc să lupte. Poroșenko a inițiat reforme militare de amploare. America, Marea Britanie și Canada au trimis ajutor și consilieri. Cinci batalioane pe an au primit pregătire din America, la o bază militară din vestul Ucrainei. În 2017, America a dat Ucrainei pentru prima dată rachete antitanc Javelin – folosite cu mare efect pentru a respinge avansul rusesc asupra Kievului. Poate cel mai important, cultura militară a Ucrainei a fost transformată. Până la momentul în care Rusia a invadat din nou, anul trecut, spune Liam Collins, un fost ofițer al armatei americane implicat în aceste eforturi, „Ucraina construise o forță profesionistă, bine condusă, cu o cultură care încuraja inițiativa liderului junior pe câmpul de luptă”.
Și alte părți ale guvernului au dat dovadă de o capacitate de adaptare remarcabilă. Ukrzalizniția, compania feroviară de stat, manevrează trenuri prin zonele de război, evacuând cetățenii și transportând trupe, provizii și diplomați în direcția opusă. Agențiile guvernamentale de securitate cibernetică se bazează pe cei mai buni specialiști IT din țară pentru a oferi o apărare solidă împotriva unora dintre cei mai sofisticați hackeri din lume. Inginerii din industria energetică au lucrat non-stop, uneori în veste antiglonț, pentru a proteja cumva infrastructura în ritmul în care Rusia o bombarda.
Statul ucrainean are încă multe puncte slabe. Corupția continuă să îl afecteze. Un scandal recent care implică contracte la suprapreț pentru rațiile militare arată că au rămas o mulțime de oficiali corupți, chiar și în Ministerul Apărării. Nici politica mai puțin importantă nu a dispărut: biroul președintelui este paranoic în legătură cu popularitatea stratosferică a lui Valeri Zalujnîi, șeful forțelor armate, și pare să-i circumscrie rolul. „Ucraina se confruntă cu cel mai mare pericol atunci când politicienii încep să interfereze și să le spună soldaților ce să facă”, avertizează Șabunin.
Și, indiferent de progresele pe care le-a făcut Ucraina, acestea trebuie să fie cântărite în raport cu consecințele catastrofale ale războiului. Sute de mii au murit. Orașe întregi au fost distruse. Povaliaeva, mama lui Ratușni, care s-a îndreptat cu atâta nerăbdare spre front în prima zi de război, spune că simțise că fiul ei va muri cu multe luni înainte de a muri într-o misiune de recunoaștere, în iunie. Ea a putut vedea disperarea de pe chipul lui. „Durerea este insuportabilă”, spune ea, reflectând asupra potențialului risipit al fiului ei. „Ne pierdem cei mai buni oameni. Pe acei oameni de care avem nevoie dacă vrem să construim societatea modernă, justă, pe care o cerem acum cu toții”. >>
