Justiția este departe de a fi floarea sectoarelor de activitate din România, în schimb pretențiile înfloresc ca o grădină japoneză…
La o privire rapidă, derizoriul acestui contrast e cum nu se poate mai izbitor:
- Dosare nefinalizate de 30 de ani ? Avem.
- Dosare în care procesul a durat neverosimil de mult, iar soluțiile s-au grăbit mai încet decât prescrierea faptelor ? Avem.
- Pensionări de magistrați înainte de verdict, cu consecința firească, dar teribil de frustrantă, bugetofagă și principial necinstită a prelungirii procesului ? Avem și așa ceva.
- Suspiciuni de magistrați conectați la diverse grupuri de interese politice, de afaceri sau la personaje controversate ? De-a lungul anilor a curs și cu astfel de cazuri.
- Pensionării în floarea vârstei și pensii incredibil de mari raportat la realitățile și posibilitățile României ? Desigur că avem; de altfel, vorba basmului, dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.
- Soluții care au nedumerit profund și experți, și opinia publică – fie prin faptul că se bat cap în cap când spețele sunt similare, fie că au părut bizar de blânde raportat la faptele incriminate ? Desigur, tolba e plină și cu așa ceva.
- Condamnați fugari care scapă în cele din urmă de condamnări ? Avem.
- Sentimentul de stat în stat, atunci când vine vorba de protejarea sau potențarea privilegiilor din sistem ? Da, acest sentiment există în spațiul public, a prins rădăcini adânci, are vechime și mai ales apasă greu pe bugetul statului.
Toate cele de mai sus reprezintă doar o schiță modestă a realității din justiția românească.
De la nivelul de încredere la cel al eficienței și până la gradul de independență – totul e lamentabil și remaniabil în justiția românească. Iar singurul lucru probabil mai teribil decât poza la zi a acestui sistem esențial în mecanismul democratic este lipsa de pudoare cu care diverse figuri din fruntea sistemului respectiv sau organizații reprezentative ale magistraților fie încearcă să discrediteze orice brumă de reformă, fie se avântă în atacuri la persoană demne de inși neșcoliți, neghiobi și inculți.
De-a lungul celor 35 de ani de libertate, justiția românească a ratat sistematic ocazia de a se impune în societate ca un solid pilon moral, profesional și instituțional. Clasamentele naționale și internaționale oglindesc grăitor unde se află azi.
Eșecul justiției are cota sa parte la eșecul de ansamblu al statului român de a evolua după Revoluție mai bine, mai drept și mai rapid decât a făcut-o.
Azi, când deficitul bugetar coboară drapelul economiei în bernă, acest lucru pare să se întoarcă împotriva justiției românești ca un bumerang: țara pe care justiția n-a fost în stare s-o tragă înainte a luat-o suficient de mult înapoi încât să nu-și mai permită luxul unui sistem judiciar cu un raport calitate-preț absolut dezastruos.
În acest context, șantajul unora dintre magistrați, cu exodul din sistem întrucât se umblă la privilegiile aberante, e azi, mai mult ca oricând, irelevant ca apa de ploaie.
La modul general, amenințarea are mai degrabă iz de bluf. Iar la modul particular, cei câțiva care într-adevăr vor acționa astfel de fapt vor face un bine întregului sistem și țării în ansamblu, căci pentru caractere de acest tip chiar n-ar trebui să mai existe loc.
Justiția merge prost de-atâta amar de vreme, prin urmare la ce bun să plângi plecarea unora dintre cei care chiar nu-și doresc să-l facă bine ?
