Cazul Anastasiu a fost închis în timp relativ record, în ciuda unor vizibile ezitări inițiale nu doar din partea sa, ci inclusiv de la vârful guvernului.
Moral și politic, e limpede că, în circumstanțele actuale cel puțin, vicepremierul Anastasiu nu avusese din start nicio șansă de a fi mers înainte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Faptul că antreprenorul devenit vicepremier a ținut să-și justifice acțiunile căzute sub reflector nu este în sine ceva condamnabil, dar adevărul este că a dat dovadă de o reală stângăcie cel puțin sub aspectul modului în care a ales să o facă.
Pe fond însă, ceea ce contează, odată închis subiectul Anastasiu, este legat de două aspecte:
- În ce măsură premierul și președintele își vor fi însușit lecția, din perspectiva criteriilor și a verificărilor, atunci când vine vorba de selectarea figurilor-cheie însărcinate cu promovarea reformelor dure, necesare, dar profund impopulare ?
- În ce măsură seismele de parcurs (căci în lunile și în anii ce vin probabil vor mai apărea episoade delicate) declanșate de situația particulară a unor persoane aflate la vârf vor putea fi depășite fără a și periclita obiectivele impersonale de reformare a statului și a vieții economice ?
Răspunsurile la cele două întrebări nu sunt disponibile încă – e totuși prematur. Dar și la nivelul premierului Bolojan, și la nivelul președintelui Dan ar fi de reținut faptul că mecanismele de coordonare, promovare și implementare a reformelor trebuie concepute și compartimentate în stil instituțional, astfel încât atunci când pică omul să rămână în picioare șandramaua.
Sensibilitatea măsurilor pe care guvernul trebuie să le ia și președinția să le ori impulsioneze este de așa natură încât orice tip de breșă – oricât de mică sau oricât de mare, oricât de veche sau oricât de proaspătă – poate fi exploatată de terți suficient de mult încât să se transforme într-un pericol structural.
Nu ar fi nici ceva nedrept, nici ceva nou, nici o premieră; e pură politică, iar genul acesta de logică operează peste tot în lume, nu doar în România.
Ministrul de Externe, Oana Țoiu, avertiza recent, în contextul speței Anastasiu, că „un risc care există acum și nu este unul mic este acela de descurajare a oamenilor din mediu privat de a intra în spațiu public”.
Ceea ce spunea deunăzi șefa diplomației române este deopotrivă parțial adevărat și parțial exagerat.
În măsura în care premierul și președintele vor înțelege ceea ce e fundamental de înțeles din speța Anastasiu – maximă atenție la criterii și verificări plus arhitectură instituțională și cât mai impersonală a nucleului de coordonare, promovare și implementare a reformelor – slăbiciunile potențiale semnalate de ministra de Externe vor putea fi (cu anticipație) diminuate.
Dramatică și potențial falimentară nu este nici greșeala în sine, după cum nu este nici greșeala izolată. Dramatic și potențial falimentar e faptul de a persista în greșeală – asta implicând incapacitatea de a învăța din eroare și, implicit, faptul de a transforma eroarea în ceva recurent și sistematic.
Privit din perspectiva speței Anastasiu, încă nu se poate spune că suntem acolo, dar nici nu se poate spune (încă) pe unde suntem.
Lupta cu ceaușismul a devenit la fel de importantă și de urgentă ca lupta cu deficitul
