Capacitatea de descurajare a NATO a reușit să blocheze un avans sovietic postbelic în acea parte a continentului european pe care Armata Roșie nu apucase să o penetreze până la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Din cauza NATO, liderii de la Kremlin au trebuit să se resemneze, decenii la rând, cu premiul mult mai modest de a-și invada numai sateliții proprii (Ungaria în ’56, Cehoslovacia în ’68), de a menține forțe militare pe teritoriile nefericiților de est-europeni, de a deturna politica internă a țărilor din sfera sovietică de influență, de a le viola non-stop suveranitatea prin însăși exercitarea în fundal a amenințării cu diverse forme de agresiune „frățească”, inclusiv trimiterea tancurilor.
Faptul că NATO rămâne și azi aceeași forță redutabilă care a putut ține în frâu Moscova în timpul Războiului Rece se vede cu ochiul liber în Ucraina răvășită de un război fierbinte.
Acolo, aliații au reușit să blocheze înaintarea rusă spre Kiev și ocuparea întregii țări fără a trimite trupe proprii, ci doar intervenind indirect: prin sprijin financiar pentru partea agresată, sprijin politic, suport de intelligence, livrări de echipamente militare, instruirea armatei ucrainene.
De altfel, și Războiul Rece, și războiul din Ucraina au demonstrat că dacă există ceva de care depinde cu adevărat funcționarea NATO ca frână la tendințele tradițional expansioniste ale Moscovei, ei bine, acest ceva este voința politică a aliaților; tezaurul său militar și tehnologic este o realitate obiectivă indubitabilă, iar dacă e pus la treabă, face treabă.
Dacă privim din această perspectivă largă istoria și actualitatea, putem căpăta o înțelegere matură a semnificației știrii difuzate de Bloomberg, potrivit căreia Bucureștiul i-a notificat pe aliați cu privire la disponibilitatea președintelui Klaus Iohannis de a intra în cursa pentru alegerea unui nou secretar general al NATO.
Dar înainte de toate, s-ar impune un exercițiu util de „igienă”: să nu investim toată energia și miezul analizei în personalizare.
Notificarea Bucureștiului nu este expresia capriciului unei persoane fizice, ci o reflectare a călătoriei fantastice pe care a făcut-o o țară ca România în decurs de câteva decenii, foarte pronunțat în ultimul și mai ales în acești doi ani – din februarie 2022 până în februarie 2024.
În perioada Războiului Rece, România comunistă se aflase în tabăra sateliților sovietici, așadar, în tabăra inamică alianței nord-atlantice. După căderea comunismului și prăbușirea URSS, vreme de aproape un deceniu și jumătate, România s-a numărat printre țările nemembre. Ani buni după ce a aderat, a trebuit să aprofundeze reforme extrem de delicate și a avut adesea un rol marginal la masa aliaților, așa cum nici zona Mării Negre nu s-a bucurat de un statut mai ridicat, până la faza finală a invaziei ruse din Ucraina, când totul s-a schimbat radical și accelerat.
În contextul războiului total din această țară, Marea Neagră a devenit în mod natural și automat un punct de focalizare pentru NATO. Însă luarea în greutate a statutului României, în ultimii doi ani, nu putea veni la fel de automat ca în cazul Mării Negre.
Desigur, e natural ca aliații să privească România, după 24 februarie 2022, cu un interes sporit până la extrem, dată fiind proximitatea sa geografică de zona de conflict, date fiind atuurile strategice pe care le are (relief, suprafață, populație, Portul Constanța, Dunărea, scutul anti-rachetă de la Deveselu, alte baze militare pe care există prezență aliată sub formă de trupe și echipamente, orientare profund pro-Vest).
Însă factorul determinant în dobândirea unui rol major al României în cadrul NATO l-a constituit fără îndoială atitudinea autorităților, postura politică a Bucureștiului în dosarul războiului ruso-ucrainean.
Faptul că sub aspectul deciziei strategice și a suitei de acțiuni concrete din siajul ei, România a jucat adecvat momentului a fost reflectat de reacțiile atât de pozitive ale partenerilor occidentali, dar și de recunoștința exprimată constant de Kiev, pe multiple canale.
O intrare a lui Klaus Iohannis în cursa pentru succesiunea lui Jens Stoltenberg nu ar fi, așadar, mai „exotică” decât a altor nume de calibru din rândul aliaților. Exotică, neavenită și auto-umilitoare ar fi, în schimb, o candidatură a lui Viktor Orban sau a unei personalități din siajul regimului său.
Apoi, apariția în sine a știrii despre Iohannis sugerează câteva lucruri de bun simț:
- Că la mijloc nu este un simplu balon de încercare. Pe formă, acest lucru e ilustrat de faptul că a fost difuzată de un canal precum Bloomberg și a fost comentată ulterior de alte entități media străine cu o credibilitate comparabilă. Pe fond, de faptul că știrea este despre o notificare deja transmisă de București, deci un demers oficial concret, în interiorul alianței, iar nu despre intenții cu doza lor specifică de sondare și… abstract.
- Că președintele României nu ar fi făcut un asemenea pas fără minime consultări cu partenerii strategici și cu atât mai puțin fără semnale cu un anumit grad de încurajare din partea lor. Este deja proverbială prudența lui Iohannis în general și cu atât mai mult pe chestiuni de o sensibilitate extremă. Prudență pentru care a fost de altfel adesea taxat în unele comentarii făcute în spațiul public, fiind considerată când excesivă, când obositoare, când plictisitoare, când semn de indecizie, când de o inadecvată scrupulozitate. Ne putem imagina ușor, așadar, că Iohannis nu ar fi acționat cu un bizar grad de relaxare tocmai în chestiunea unei candidaturi la funcția de secretar general al NATO.
- Că olandezul Mark Rutte nu și-a sigilat încă victoria. Se bucură de sprijinul majorității aliaților, dar există o minoritate care încă reprezintă nuca tare. Apoi, chiar dacă SUA și alții își exprimaseră sprijinul pentru Rutte, asta nu înseamnă și respingerea de la sine a ipotezei unui sprijin și pentru o altă variantă considerată potențial competitivă.
În orice caz, să nu ne imaginăm că explorarea de către aliați a soluțiilor pentru funcția supremă în NATO este limitată sau guvernată de hazard. Și nici să nu ne imaginăm că puținele țările care fac propuneri oficiale ar acționa diferit.
În cazul lui Iohannis, probabil a contat în mod semnificativ capacitatea de a-și fi asigurat de-a lungul vremii și un vizibil și consistent sprijin european, mai ales german, dar și britanic, de pildă.
Războiul din Ucraina a făcut inevitabil ca ponderea vocii europene să crească considerabil în cadrul alianței, iar perspectiva sumbră a unei eventuale realegeri în SUA a lui Donald Trump nu face decât să îngroașe conturul unei asemenea tendințe.
Evident că României, indiferent dacă în final va fi Rutte sau va fi Iohannis, îi va aduce dividende pe termen lung participarea la competiția pentru funcția de secretar general al NATO.
Este un pas ce va lăsa inevitabile urme pozitive la nivel de prestigiu, pe plan internațional, putând seta terenul pentru fructificarea altor oportunități. Iar pe planul politicii interne, poate stimula dezbaterea publică în direcții mai degrabă convenabile dimensiunii raționale de pe scena politică și din societatea civilă, în an electoral.
În orice caz, merită subliniat și faptul că un lucru însemna NATO acum zece ani, în vremuri „convenționale”, de relativă acalmie, și cu totul altceva înseamnă acum, în contextul renașterii amenințării belicoase a Rusiei la cote comparabile cu perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial.
Faptul că România intră în cursa pentru șefia alianței într-un asemenea moment este aproape la fel de prețios cu faptul de a o și câștiga.
Mai ales că are de partea ei suficiente argumente pentru a îndrăzni și ar avea enorm de multe de spus și de făcut dacă ar câștiga.
