Șapte realizări majore ale lui Klaus Iohannis

Klaus Iohannis. Foto: Facebook

Sebastian Lăzăroiu și Cristian Hrituc, foști consilieri prezidențiali în mandatul lui Traian Băsescu, realizează o analiză la rece a mandatului lui Klaus Iohannis și evidențiază șapte realizări majore ale acestuia.

Cei doi foști consilieri detaliază, argumentat, într-o analiză publicată pe hrituc.ro, reușitele majore ale lui Klaus Iohannis în primul sau mandat.

1.Evitarea amnistiei și grațierii

Proiectul amnistiei și grațierii, așa numitul ”moment t0”, a fost proiectat de Dragnea pentru finalul guvernării PSD, în așa fel încât să beneficieze de el nu doar ”victimele regimului Băsescu”, dar și clienții PSD din guvernarea de după 2016. Iohannis a reușit să zădărnicească acest obiectiv fundamental nu doar prin referendumul inițiat pe 26 mai 2019, moment ales pragmatic pentru realizarea cvorumului, ci și prin controlul altor personaje în funcții cheie, cum a fost Tudorel Toader, pe care, în ultimul moment, Dragnea l-a pus la zid cu o revelație târzie -”ne-a mințit pe toți!” -, înainte să-l demită. Șocant a fost să constate că și Viorica Dancila fusese deja ”capturată”.

2. Conservarea rolului de interlocutor valabil cu partenerii occidentali

Multe din acțiunile Parlamentului și Guvernului de după 2016 au fost văzute de majoritatea analiștilor că adevărate întoarceri în timp. Pe bună dreptate, dată fiind și reacția societății, prin proteste la nivelul anilor 90 (unele reprimate violent de subordonații lui Dragnea), s-a spus că reputația României se află în același punct din timpul mineriadelor lui Ion Iliescu. Dacă atunci Occidentul nu a avut un partener de dialog la nivelul statului român, ceea ce a dus la izolarea pentru un deceniu a țării, după 2016, Iohannis a fost un interlocutor ferm și credibil, care a împiedicat o prăbușire iremediabilă.

3. Destructurarea ”rețelei Dragnea”

Prin pași mici, dar siguri, pe cai ocolite sau directe, subterane sau la vedere, șeful statului a reușit să subțieze încet-încet cercul fidelilor atotputernicului Dragnea. Ceea ce trebuie spus este că Dragnea n-a fost singur în cruciadă împotriva justiției și a statului. El a fost sprijinit de oameni politici din tot spectrul, de potenți oameni de afaceri și magistrați, că să nu mai vorbim de artileria mediatică transformată în propagandă în favoarea frontului penal. Finalul a venit apoteotic, cu înfrângerea zdrobitoare a PSD la alegerile europarlamentare (practic și-a înjumătățit scorul) și condamnarea liderului, a două zi, în dosarul angajărilor fictive, deznodământ pe care Dragnea a încercat cu toate mijloacele să-l împiedice.

4. Revitalizarea societății civile și a acțiunii civice

Paradoxal, absența lui Iohannis din peisajul public, impresia de neputință pe care a lăsat-o, a dus la apariția unor mișcări de mare anvergură la firul ierbii, exprimate prin proteste în stradă, petiții, strângere de semnături, acțiuni de guerilă (public-shame), pe care România nu le-a mai cunoscut. Aceleași acțiuni au fost mult mai modeste în mandatele lui Traian Băsescu și pentru că acesta a proiectat imaginea de putere, a liderului implicat care se lupta cu toată lumea, fapt pentru care potențialul de protest se consumă în față televizorului, în timpul diatribelor fostului președinte de la pupitrul oficial. Ironic, prin discreția lui Iohannis, a apărut astăzi o formațiune politică legitimată de stradă, cu o agenda radicală, cu un scor suficient de mare pentru a rivaliza chiar cu partidul care îl sprijină pe actualul șef al statului. Mai mult, credibilitatea externă a României nu s-a prăbușit și din cauza vizibilității acestor proteste în presă internațională. Ele eu arătat ruptură dintre agenda politicienilor și agenda alegătorilor, ceea ce a atras un sprijin necondiționat din partea partenerilor occidentali pentru idealurile străzii.

5. Evitarea suspendării

Dacă Traian Băsescu a mizat în primul mandat pe acțiunea Parlamentului de suspendare din funcție, pentru relansarea credibilității sale, dar și pentru lămurirea cadrului constituțional în care își propunea să joace, Iohannis a evitat genul acesta de capcană, dintr-un motiv simplu. După 2016, majoritatea parlamentară era suficient de puternică și hotărâtă pentru a folosi doar cele 30 de zile de suspendare, indiferent de rezultatul referendumului. În acele 30 de zile, Tăriceanu, locțiitorul constituțional al lui Iohannis și fidel până în ultima clipă ”grupului Dragnea”, ar fi executat întocmai misiuni sinucigașe, de la promulgarea unor legi cu dedicație pentru penali, până la grațierea unor personaje controversate care au contribuit masiv la ofensivă împotriva justiției.

6. Reintegrarea diasporei în corpul electoral

Iohannis își datorează mandatul românilor din diaspora. Fără imaginile cu sute de mii de români împiedicați să voteze, prin limitarea numărului de secții, care au avut reverberații emoționale în țară, Ponta ar fi putut fi azi președinte. Din păcate, soluția găsită de politicienii prudenți, în 2015-2016, nu a îmbunătățit cu nimic situația. A fost nevoie de mobilizarea fără precedent la europarlamentarele din 2019 pentru o rezolvare mai practică (înregistrarea online pentru votul prin corespondență și trei zile de vot în afară țării). În felul acesta, un număr mai mare de români (până la cinci sute de mii) vor putea să-și exercite dreptul de vot și chiar să facă diferența într-un scrutin.

7. Hărțuirea permanentă a majorității parlamentare și împiedicarea unor legi periculoase pentru justiție și societate

Modificările la coduri care ar fi produs schimbări în termenele de prescripție, legi care priveau administrația publică, chiar și OUG13 din ianuarie 2017, au putut fi zădărnicite și prin rolul activ jucat de Iohannis. Prin prezența ședința de guvern pregătitoare pentru OUG13, prin prezența (o singură dată) în stradă, alături de protestatari, încurajând revoltă, Iohannis a reușit să ridice costurile electorale pentru coaliția aflată la guvernare și să tergiverseze intrarea în vigoare prin retrimitere în Parlament și contestări repetate la CCR. Dacă ar fi fost pasiv, poate că multe din aceste acte normative erau deja aplicate. Iohannis a acționat și a așteptat erodarea popularității PSD+ALDE, acționând decisiv abia în 2019, când sondajele arătau că o suspendare a lui produce pagube uriașe inițiatorilor, moment în care a devenit mai activ și a preluat controlul jocului.

Lăzăroiu și Hrituc explică apoi de ce Klaus Iohannis a acceptat-o pe Viorica Dăncilă și a trebuit să accepte demiterea Laurei Codruța Kovesi. Cele două momente sunt în continuare  criticate de o parte dintre adversarii PSD.

Putea împiedica numirea Vioricăi Dăncilă, loială lui Dragnea, în funcția de premier?

Putea împiedică îndepărtarea Laurei Kovesi de la șefia DNA?

La prima întrebare nu e greu de răspuns. După eșecul cu Grindeanu și Tudose, Dragnea a înțeles că nu mai trebuie să negocieze cu Iohannis pentru a-și atinge obiectivele maximale, așa că n-avea decât să propună un loial. Jocul lui Dragnea a fost mult mai subtil. Știind că Iohannis nu putea refuză decât o singură propunere, a venit întâi cu Dancila, o persoană îndoielnică în privința loialității, dar și insuficient pregătită pentru o funcție atât de importantă. Avea Dragnea vreun interes să o pună pe Dancila la Palatul Victoria, știind că gafele acesteia (nu era străîn de potențialul ei intelectual) vor vulnerabiliza partidul? Evident, nu. El se aștepta că Iohannis să o respingă, după care să o propună pe Carmen Dan, de departe mult mai loială decât Dancila (vezi evenimentele din 10 august 2018) și mai bine controlată în aparițiile publice. Dacă Iohannis ar fi respins-o pe Dan, ar fi încălcat Constituția, putea fi suspendat și, în cele treizeci de zile de absența, Tăriceanu ar fi numit-o pe favorită lui Dragnea, fără prea mari convulsii. Mai era un avantaj cu Dăncilă. Spre deosebire de Carmen Dan, Dăncilă nu beneficia de niciun fel de imunitate parlamentară, așadar, era mult mai speriată de consecințele semnăturii sale, ceea ce în final s-a dovedit un calcul corect.

Nici la a două întrebare răspunsul nu e greu de dat. În iunie 2018, printr-o controversată decizie, CCR cerea explicit președintelui să semneze revocarea șefei DNA, negând-i acestuia dreptul de veto. Dacă Iohannis nu s-ar fi conformat, era o evidență încălcare a Constituției. Ar fi urmat suspendarea de 30 de zile, iar rezultatul referendumului ar fi fost irelevant, de vreme ce Tăriceanu, pe perioada interimatului, ar fi demis-o îndată pe Kovesi și, cu siguranță, ar mai fi promulgat și alte acte normative pe care frontul penal le aștepta cu sufletul la gură”, se arată pe hrituc.ro.

Greu de făcut un portret final al actualului președinte. Analiștii, prieteni sau neprieteni, i-au schițat deja multe portrete: de la ‘robot’, ‘spectator’, ‘indiferent’. Când te uiți însă la provocările care i-au stat în față și la resursele instituționale la dispoziție, înțelegi că Iohannis a fost un infanterist răbdător, uneori cam singur în tranșee, care a folosit ‘nemțește’/calculat muniția, așteptând vremurile bune pentru contra-ofensivă.

N-a putut împiedică chiar totul, daunele sunt vizibile, ca rănile deschise, dar a reușit să minimizeze pierderile, așa încât, după prezidențiale, reconstrucția să nu fie de durată”, este concluzia celor doi consilieri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here