La doi ani de la declanșarea invaziei din Ucraina, Rusia și Belarus par să intensifice dialogul despre viitorul Uniunii Statale, organismul supranațional căruia cele două țări îi aparțin formal. Într-o vizită în Rusia săptămâna aceasta, (11-12 aprilie – n.tr.) Alexandr Lukașenko a petrecut două zile cu Vladimir Putin, discutând probleme legate de „situația regională și internațională” și „coordonarea acțiunilor, ca răspuns la provocările și amenințările existente”. Mai devreme, cele două părți anunțaseră că pentru prima dată în 20 de ani, măresc bugetul Uniunii Statale – cu 38%. Însă acești bani nu vor fi direcționați către integrarea economică, ci vor fi redirecționați către „mai multe programe legate de apărare”. Jurnalistul Roman Cernikov, specializat în acoperirea țărilor post-sovietice, arată cum o afinitate comună pentru represiunea politică apropie Moscova și Minsk mai mult decât a făcut-o vreodată Uniunea Statală, notează Meduza (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
<< Rusia și Belarus au semnat în decembrie 1999 tratatul care a creat Uniunea Statală. Dar sărbătoarea oficială care marchează Ziua Unității Popoarelor Rusiei și Belarusului cade pe 2 aprilie, aniversarea unui tratat anterior al Uniunii dintre Moscova și Minsk. Pentru a marca ocazia anul acesta, Centrul de Presă Rossiia Segodnia, din Moscova, a găzduit o conferință despre „Uniunea Statală într-o lume multipolară”, în timp ce propagandiștii belaruși au dezbătut cine ar trebui să se alăture Uniunii Statale în continuare, vehiculând ca posibili candidați Abhazia, Siria, Iran și, poate, o „Ucraină de-nazificată”.
Discuțiile despre fundamentul ideologic al proiectului de integrare s-au intensificat de asemenea, cu belarușii insistând că Uniunea Statală ar trebui să fie orientată spre stânga, combinând estetica sovietică cu un strop de conservatorism putinist – în special „spiritualitatea”, „valorile tradiționale de familie” și memoria victoriei URSS asupra fascismului, în al Doilea Război Mondial.
Dar dacă privești dincolo de filosofia despre politica identității, devine clar că proiectul Uniunii Statale nu a realizat prea mult – cu excepția lansării unui echipaj comun în spațiu și creșterea comerțului reciproc (un rezultat logic al izolării Rusiei și Belarusului pe scena mondială). Pare a fi o glumă chiar și promisiunea de a elimina tarifele de roaming între Rusia și Belarus până la sfârșitul anului 2024: după mai mult de un deceniu de discuții, tot ceea ce au reușit a fost să reducă sistematic tarifele. Eforturile de a împărtăși informații despre șoferii care încalcă regulile de circulație și de a lansa un sistem comun de asigurare auto încă nu au fost implementate în totalitate.
Suveranitatea înainte de toate
În ultima vreme, propagandiștii belaruși au început să repete afirmația că Uniunea Statală nu reprezintă o amenințare la adresa suveranității Belarusului. De Ziua Unității, de exemplu, prezentatorul de televiziune Marat Markov a asigurat că Belarus și Rusia nu sunt doar „absolut independente” în cadrul Uniunii Statale, dar și „mult mai independente decât orice țară” din Uniunea Europeană. „În UE, o elită supranațională dictează regulile tuturor membrilor, în detrimentul intereselor lor naționale. Acest lucru este complet exclus în Uniunea Statală”, a declarat el.
În ianuarie, însuși Lukașenko a promovat această idee:
„Am citit recent un articol care spunea, ‘Gata, Belarus își pierde suveranitatea’. Noi nu pierdem nimic. Se poate vedea că pe acest teritoriu suveran, care aparține poporului nostru, luăm doar decizii și acționăm doar în condiții care ne sunt benefice”.
În general, asta e adevărat, dar numai întrucât integrarea rămâne nominală, chiar și după protestele anti-guvernamentale din Belarus din 2020 și invazia Rusiei în Ucraina din 2022. Ultima dată când Moscova și Minsk au atins subiectul Uniunii Statale a fost în noiembrie 2021, când Putin și Lukașenko au semnat un pachet de 28 de „programe de uniune” menite integrării economice. La momentul respectiv, Lukașenko a pretins că el și Putin au „eliminat” un program suplimentar care avea „nuanțe politice”.
În esență, acest program ar fi transformat Uniunea Statală într-o entitate similară Uniunii Europene, dar de o calitate inferioară, cu organe supranaționale (pentru gestionarea taxelor, de exemplu), o singură bancă emitentă și, mai târziu, organe politice comune (pe linia Consiliului European și a Parlamentului European). Acest lucru a fost discutat mai detaliat în 2019, când Uniunea Statală ar fi trebuit să aniverseze 20 de ani. Deși oficialii Kremlinului, probabil, sperau să marcheze această ocazie printr-o preluare economică completă a Minskului, Lukașenko s-a dovedit a fi mai iscusit și le-a dejucat planurile, în parte prin scurgeri de detalii ale negocierilor, într-un interviu cu postul de radio Eho Moskvî.
La acea vreme, surse informate au spus, pentru RBC, că oficialii ruși se așteptau să implementeze cele mai dificile programe de integrare până în 2023–2024. Dar până în aprilie 2024, putem spune în siguranță că nu au fost făcuți pași serioși către integrarea economică. Mai mult, experții afirmă că pașii făcuți pot fi ușor revocați în cazul unor schimbări politice. Dacă țările occidentale ar ridica sancțiunile, de exemplu, exporturile belaruse ar fi redirecționate către porturile baltice și bunurile europene ar reveni în Brest. Băncile centrale rusă și belarusă chiar dezvoltă separat rubla digitală, deși aceasta ar putea fi o platformă convenabilă pentru combinarea eforturilor.
Cu toate acestea, de la invazia Rusiei din Ucraina, declanșată în 2022, Moscova și Minsk au început să se integreze în alte moduri – și anume, prin coordonarea reprimării și propagandei.
Dictaturi sincronizate
În februarie, s-a aflat că Belarus și Rusia își combină listele de supraveghere a extremismului. Potrivit ambasadorului Belarusului în Rusia, Dmitri Krutoi, acest lucru a fost rezultatul mai multor conversații între oficiali ai ministerelor de Interne din ambele țări.
Atât Rusia, cât și Belarus au văzut cum listele lor de supraveghere se umflă: lista neagră a Rusiei pentru „teroriști și extremiști” include peste 14.300 de persoane și organizații, în timp ce cea a Belarusului are aproape 4.000.
Dar, în timp ce această măsură se află în stadii incipiente, sincronizarea mașinăriilor de propagandă ale celor două țări este practic un fapt împlinit. La sfârșitul lunii februarie, Ambasada Belarusului a reușit, pentru prima dată, să preseze o publicație rusă (Forbes Rusia) să șteargă un articol critic la adresa lui Lukașenko. Apoi, în aprilie, ambasada a decis să extindă această practică la jucători media mult mai mari, inclusiv ziarul de afaceri Kommersant și chiar Pervîi Canal post al televiziunii de stat rusești.
După toate aparențele, Minskul urmărește să fie considerat aliatul unic și necondiționat al Rusiei (distinct de alte state membre ale Uniunii Eurasiatice și Organizației Tratatului de Securitate Colectivă). Dar se pare și că Moscova este interesată să împrumute practicile politice și represive ale vecinului său.
După cum a sugerat propagandistul belarus Vadim Gigin, „una dintre cauzele stagnării proiectului de uniune este modelul diferit de dezvoltare” în Rusia și Belarus. În timp ce Rusia a menținut formal un sistem multipartit, a argumentat Ghighin, Belarus a dezvoltat efectiv un „sistem nepartizan” cu toate că are nu mai puțin de 15 partide politice. Potrivit lui Ghighin, partidele politice belaruse au o influență „neglijabilă”, deoarece reprezentanții lor au puține poziții în ramurile executive și legislative ale guvernului.
Ghighin a mai spus că, începând din 2020, cea mai importantă schimbare a fost adusă Adunării Poporului Belarus de Pretutindeni (programată să se întrunească la sfârșitul lui aprilie), care este menită să servească drept sursă de legitimitate și să acționeze ca un fel de sprijin pentru un Lukașenko ce avansează în vârstă.
Un echivalent posibil pentru regimul lui Putin ar fi Frontul Popular al Rusiei, dacă această coaliție politică ar deveni un organism guvernamental separat. Frontul Național din Germania de Est este un alt precedent posibil care i-ar putea suna familiar unui Putin care a servit ca ofițer de informații externe al KGB în RDG, în anii ’80.
Experiența lui Lukașenko ar putea fi și mai relevantă, având în vedere că rezultatele alegerilor prezidențiale rusești din 2024 au arătat că anterioara configurație a partidelor s-a prăbușit complet. Dacă candidații din opoziția nominală, precum Partidul Comunist (KPRF) și Partidul Liberal Democrat (LDPR), obțin doar trei sau patru procente din voturi, acest lucru ar putea fi considerat un sistem nepartizan. Mai mult, discuțiile despre formarea unei „noi societăți civile patriotice” sunt în spiritul Adunării Poporului Belarus de Pretutudineni. Similar, încercările de a transfera controlul asupra politicii de tineret către țarul politicii interne a lui Putin, Serghei Kirienko, aduce aminte de Uniunea Republicană a Tineretului din Belarus.
Există doar o consolare în această situație: datorită Uniunii Statale, cetățenii ruși care se confruntă cu probleme legale au aeroportul Minsk ca rută suplimentară de scăpare. Deși încă există controale de documente în trenuri și autobuze, grănicerii fac acest lucru selectiv și adesea neglijează să verifice pașapoartele prin baza de date, deoarece sunt în mare parte atenți la cetățenii din țări terțe. Începând cu tulburările politice din 2020, au apărut mai multe transportatori gri care circulă pe drumuri secundare, minimizând probabilitatea unor astfel de inspecții.
Cu toate acestea, Moscova și Minsk încă împărtășesc baze de date ale cetățenilor supuși restricțiilor de intrare și ieșire. Dar acest sistem rămâne defectuos, iar un decalaj de timp poate fi suficient pentru a salva pe cineva de la închisoare sau de la recrutare. >>
