O epidemie stranie cuprinde planeta. Treptat, oamenii încep să-și piardă simțurile. Dispare mirosul. Dispare apoi gustul. Încet-încet, nimic nu mai rămâne din simțurile umane. Se declanșează o panică globală, urmată de o anarhie globală. Și ultima redută care pică după extincția simțurilor este iubirea.
Acesta este scenariul unui film SF din 2011, Perfect Sense, în regia lui David Mackenzie. Filmul nu este în niciun caz o capodoperă, dar jonglează distopic cu un dezastru din familia căruia ai senzația că aparține și acest coronavirus, ceva din atmosfera lui socială de provocare întunecată adresată iubirii.
Coborând pe firul arborescent al temei, ajungem și la oxitocină.
Oxitocina este considerată „molecula interacțiunii sociale”. La mame, studiile medicale arată că oxitocina este o piesă esențială din compoziția instinctului matern. În limbajul intimității în spațiul public, această substanță determină reducerea temerilor în interacțiunea dintre indivizi. Iar atingerea este un declanșator esențial al oxitocinei. Prin urmare, există temeri că „embargoul” epidermic adus de Covid-19 ar putea lovi puternic în producția acestui „zăcământ” care ne reglează anumite aspecte organice ale culturii noastre sociale.
Noi, românii, în agitația noastră latină, suntem un popor care practicăm sârguincios atingerile în spațiul public. Bărbații dau noroc, femeile se pupă pe obraz, ne îmbrățișăm, ne batem pe spate. Și avem tendința să vorbim foarte aproape unii de fețele celorlalți. Dacă te uiți la umbrele noastre pe asfalt când dialogăm, cel mai adesea vei observa nu două umbre distincte între care există un spațiu gol, ci o structură siameză – umbrele noastre se întrepătrund.
Coronavirusul a întrerupt acest circuit al intimității, dezaxându-ne niște reflexe sociale adânc întipărite în echilibrul chimic al corpurilor noastre.
Sociologia atingerii vede trupul ca fiind un „tărâm tactil”. Câtă istorie s-a scurs peste conceptul de stat ca să ajungem la formele de statalitate existente în prezent? Cam tot atâta câtă a forjat și conștiința asupra corporalității umane. De la traiul în comun, claie peste grămadă, în spațiile sufocate de mucegai din Evul Mediu și până la revoluțiile senzuale ale gesticii în cultura de consum. S-ar putea scrie o întreagă enciclopedie, de exemplu, numai despre felul în care societățile au fost modelate de introducerea vestimentației obligatorii la locul de muncă, ca să nu mai vorbim despre viziunea comunistă asupra hainelor muncitorești sau obsesia pentru oglinzi în dormitoare adusă de industria pornografiei.
Mă uitam deunăzi pe un studiu din 2017 despre cum fluctuează, de la țară la țară, limitele de spațiu personal ale oamenilor. Și-n privința noastră am găsit următoarele:
- Față de o persoană străină, românii tind să păstreze o distanță de 120 cm;
- Față de o cunoștință, românii tind să păstreze o distanță de maxim 70 cm, cam ca cei din Uganda, Kenya și Croația;
- Față de persoană intimă, românii tind să păstreze o distanță de circa 40 cm (ne înfrățim la capitolul ăsta cu portughezii).
Va fi interesant de văzut cu câți centimetri vom rămâne după ce vor „înflori” în spațiul public sechelele tactile ale pandemiei. Nu înseamnă automat că noi, românii, vom mări distanța. Cine știe, poate că o vom micșora după ce va trece o perioadă suficientă de timp, după ce se va așterne lent uitarea peste anxietatea sanitară. În general, felul nostru prăpăstios de-a fi ne-a creat așa, în unele situații, o lejeritate, o „suplețe” de-a trece peste belele fără îndelungate văicăreli (dar cu multă flecăreală) și fără excese analitice, alegând să ne mințim că totul e în regulă. Poate că ticul ăsta de superficialitate ne va ajuta să depășim anumite răni invizibile.
Recent, o expertă în psihologia consumatorului atrăgea atenția, într-o analiză, asupra faptului că expunerea îndelungată la distanțarea socială cauzată de pandemie ar putea produce până la urmă o legătură subconștientă între atingere în spațiul public și un sentiment involuntar de repulsie. Iar o astfel de sursă de stres se va altoi peste deja existentul deficit de comunicare verbală în lume adus de tehnologiile new media și, în special în Occident, pe bulversarea instalată de coerciția corectitudinii politice asupra ideii de „atingere necorespunzătoare” (și nu doar în registrul juridic al hărțuirii sexuale).
Acum, greul cultural al pandemiei pică pe umerii generației millennial, culcușită în puful pacifismului european și-n sindromul Peter Pan, care dă primul ei examen de catastrofă internațională. Părinții noștri și-au dat examenul în anii comunismului, așa cum bunicii noștri l-au dat în războaiele mondiale.
Dar spre deosebire de părinții noștri, suntem o generație bolnavă de vanitate, slab mobilată în arta răbdării și năucită (de multe ori până la imbecilizare) de cosmosul dezvoltării personale (de la de workshop-uri despre stima de sine și până la prăbușitul pe podea în ședințe spirituale stropite cu ayahuasca).
Altfel spus, nu ne vom plictisi în post-pandemie. Din păcate.
