George Friedman, fondatorul Stratfor și Geopolitical Futures, face o frescă dureros de realistă a efectului tectonic pe care pandemia de coronavirus îl are de la Roma până în Ohio și de la Seul la București.
Traversăm o criză sanitară, observă Friedman, pe care guvernele lumii sunt obligate să o contracareze, pe moment cel puțin, doar social. Acest instrument are, însă, un termen limitat de valabilitate, iar primele semne că ne apropiem de expirarea lui încep să apară.
În lipsa unui vaccin, în absența unui medicament eficient și omologat, miliarde de oameni sunt captivi în propriile case. Familia și căminul sunt fundamentele universului nostru social, punctează George Friedman, dar „acasă” este totuși o matrice delicată. Iar asta, din cel puțin două motive.
Prezentăm, pe larg, textul semnat de George Friedman în Geopolitical Futures:
Începutul disfuncției sociale
În urmă cu câteva săptămâni, am prezentat un model de gândire care să se aplice crizei coronavirusului. Am susținut că există patru structuri puse la lucru: medicală, economică, socială și militară. În schimb, structura politică încearcă să le coordoneze pe cele patru și, concomitent, să-și gestioneze propriile tulburări. Acesta este un model american, dar el cartografiază în mod rezonabil și situația din alte țări.
Până în acest punct, structura medicală a definit cadrul de bază. Neavând un vaccin pentru prevenirea virusului și nici medicamente dedicate pentru ameliorarea simptomelor (clorochinele rămân în afara dezbaterii), singura opțiune medicală a fost una socială: distanțarea socială. Altfel spus, de unde carantina avea menirea de a pune bariere pentru cei bolnavi, aceasta a fost extinsă acum la toată lumea. În forma sa extremă, a însemnat rămânerea pe loc: stai acasă cu familia, nu te aventura afară. Chiar și formele mai moderate, cum ar fi păstrarea distanței de doi metri unul față de celălalt sunt destul de radicale.
Soluția medicală a creat o criză economică. Mulți nu pot merge la muncă. Cumpărăturile, procurarea mâncării și alte activități sunt limitate. Șomajul a crescut, lanțurile de aprovizionare sunt încordate, cererea de bunuri și servicii a scăzut. Structura politică a elaborat strategii pentru atenuarea crizei, amortizarea șomajului și prevenirea prăbușirii întreprinderilor, recurgând la pachete de stimulare și altele. Suma de bani angajată este de aproximativ 10% din PIB-ul SUA, cu asigurări date că pachetele vor fi suplimentate. Nu este clar dacă aceste evenimente vor provoca un eșec economic, dar e limpede că ele vor genera distorsiuni în economie. Economia nu va funcționa ca până acum, iar distorsionările apărute nu vor dispărea rapid.
Consecințele sociale sunt poate și mai profunde. La baza socialului stă familia. Funcționarea familiei presupunea că copiii vor merge la școală, unul sau ambii părinți vor merge la muncă și toți vor avea perioade de a fi singuri sau de a se afla în alte locuri cu alte persoane. În sensul său cel mai larg, socialul presupune amestecarea noastră cu străinii, de la mersul la filme, la statul la coadă și vorbele schimbate acolo, până la discuția cu vânzătorul despre cumpărarea unui computer. Există un miliard de tipuri de interacțiuni sociale și fiecare are ritualurile sale. Știm cum să găsim locul la film și cum să ne scuzăm când trecem pe lângă cei deja așezați. Știm cum să părem amabili atunci când stăm la coadă. Înțelegem ritualurile atunci când cumpărăm un computer și știm cum să părem că știm despre ce vorbim.
Ființele umane își mediază relațiile cu ceilalți oameni prin ritualuri – uneori numite maniere și alteori neavând niciun nume. Cunoaștem ritualurile din casa noastră. Știm ce îi va face pe mama și pe tata să se întristeze, știm cum să venim la cină și știm când putem dispărea în camerele noastre pentru a discuta online. Când ne uităm la organizarea socială, familia, disfuncțională sau robustă, este cea mai intensă experiență pe care o avem și această experiență are tot felul de valve de siguranță, ocazii devenite ritual, prin care ne și eliberăm din când în când de familie. Acestea pot fi școala, munca, petrecerile și altele asemenea.
Dacă distanțarea socială și criza economică vor avea un impact social, acesta va fi sesizat mai întâi de cel mai delicat seismograf pe care oamenii îl au: căminul. Nicăieri nu sunt eforturile atât de intense și continue, nicăieri nu sunt supapele de siguranță atât de esențiale și rigid concepute. Așadar, atunci când structura medicală impune ca familiile să își modifice dramatic comportamentul, iar sistemul economic generează o astfel de teamă și incertitudine, presiunile sunt resimțite mai întâi în familie. În afara familiei, presiunile pot fi difuze, dar acum familia este singura sferă existentă și devine suma tuturor temerilor, un loc ale cărui căi de ieșire au fost închise.
- Citiți și: Economia SUA a pierdut într-o lună aproape toate locurile de muncă create în ultimii 11 ani
Sistemul social, inclusiv familia, a îndurat chiar destul de bine prima lună de separare socială. Sondajele Gallup arată fericirea și mulțumirea ca rămânând la cote normale. Dar sub capotă, putem vedea primele semne de disfuncție. Secretarul general al Națiunilor Unite, de exemplu, a emis un avertisment că violența în familie este în plină expansiune. Au ieșit la lumină relatări din Italia până în Ohio.
Violența în familie, în principal cea exercitată de bărbat asupra femeii, iar în al doilea rând cea îndreptată împotriva copiilor, este o realitate constantă. Persoanele psihologic disfuncționale și familiile cu probleme provoacă un nivel constant și previzibil de violență domestică. Când violența înregistrează creșteri la nivel global, cifrele nu indică o coincidență.
Există aici două forțe. În primul rând, locuințele și apartamentele sunt construite frecvent cu așteptarea ca o parte substanțială de timp să fie petrecută afară. Nu sunt proiectate pentru a fi ocupate constant de către toți membrii. Presiunea intimității de 24 de ore, cuplată cu o situație care nu are un efect clar poate crea tensiuni chiar și între cele mai armonioase familii. Iar multe familii nu sunt deosebit de armonioase. Acestea explodează primele, mai degrabă fără violență, dar cu un grad ridicat de ranchiună ce nu poate fi evitat. În unele cazuri, ambii părinți sunt acasă fără muncă. Iar părinții au în sfârșit de-a face cu copiii lor neastâmpărați. Familia explodează între zidurile din care nu există scăpare. Violența în familie nu este norma. Este pur și simplu primul indicator măsurabil statistic. Multe sau cele mai multe familii vor traversa perioada asta cu dragoste. Dar unele nu.
Când mă uit la presiunea asupra ritualurilor noastre esențiale, observ că dr. Anthony Fauci a spus că nimeni nu va mai trebui vreodată să strângă mâinile. Îmbrățișarea prietenilor este ceva normal la bărbați. În Europa, când salut o femeie, știu că trebuie să o sărut aproape de obraz, nu chiar pe el. Când eram tânăr, o întâlnire s-a încheiat cu un sărut. Când am devenit mai în vârstă, o întâlnire se putea încheia, cu ceva noroc, cu mai mult.
Toate aceste ritualuri ale vieții noastre, împreună cu toate celelalte ritualuri de atingere pe care nu mi le amintesc în acest moment, trebuie ele abolite odată cu strângerea de mână? Treaba comunității medicale este să ne protejeze sănătatea și viața. Dar sănătatea nu este pur și simplu o chestiune de medicament. Este și una de ritualuri extrem de complexe și individuale. Săptămâna trecută, evreii au sărbătorit Paștele, amintindu-și cum Dumnezeu i-a eliberat de sclavie. Duminică, creștinii au sărbătorit Paștele. Acestea sunt sărbători colective ale familiilor și congregațiilor, unde oamenii vorbesc, ating și îmbrățișează.
Ne aflăm într-o poziție foarte dificilă. Nu putem accepta moartea semenilor care ar fi putut fi totuși salvați. De asemenea, nu putem trăi mult timp cu restricțiile necesare pentru a reduce la minimum aceste decese. Și trebuie să calculăm suferința și moartea cauzate de reculul economic – un eveniment foarte real.
Soluția evidentă este medicală – un medicament care nu va necesita carantină și ne va permite să ne întoarcem la muncă. Având în vedere virulența virusului, problema este că până și ridicarea distanțării sociale ar putea permite o revenire a răspândirii acestuia. Bănuiesc că mai degrabă ne-am asuma un risc cu un medicament testat insuficient decât să suportăm viața limitată pe care o ducem. Dar aceasta este o bănuială. Ideea este că violența în familie a crescut și a crescut din cauza măsurilor pe care trebuie să le luăm pentru a preveni răspândirea bolii. Creșterea violenței în familie este reală, dar nu decisivă. Celelalte tipuri de „căderi” sociale vor apărea pe măsură ce economia eșuează, iar viața noastră devine oloagă. Iar atunci vor trebui făcute unele alegeri. Poate că Fauci și colegii săi vor găsi un leac cu care putem trăi. Le doresc tot ce este mai bun, în căutarea lor.
Cata vreme un medicament sigur nu exista, ce sa mai vorbim de vaccin, alta varianta nu stiu daca avem. Probabil intarirea si profesionalizarea sistemului medical, cresterea capacitatii de testare si izolare imediata a cazurilor, astfel incat in conditii de stricta securitate sa se poata reveni la munca in mod gradual. Cred ca o vom putea face, ma gandesc acum si la boala SIDA, cand ea a aparut, a insemnat o schimbare serioasa de comportament social si individual, iar societatea a invatat in timp sa traiasca alaturi de ea, pentru ca nici in cazul acestei boli nu exista remediu total, tot paleative.