Procurorul şef al DNA, Marius Voineag, susţine că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) privind prescripţia clarifică modul în care procurorii se vor raporta la deciziile Curţii Constituţionale şi Instanţei supreme în soluţionarea dosarelor anticorupţie.
„Conducerea Direcţiei Naţionale Anticorupţie salută decizia clarificatoare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi apreciază că susţinerile procurorilor din cadrul DNA au fost validate prin hotărârea pronunţată în cauza C-107/23. Hotărârea de luni, 24 iulie 2023, a CJUE vine să confirme modul în care legislaţia naţională, deciziile Curţii Constituţionale a României şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi legislaţia şi principiile directoare ale Uniunii Europene au fost interpretate de procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Această hotărâre clarifică modul în care procurorii din cadrul DNA se vor raporta la Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea cauzelor aflate în instrumentarea direcţiei şi au legitimat consecvenţa instituţională în interpretarea legislaţiei naţionale şi europene, stabilind în mod edificator, modul de aplicare a dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii penale în cazul infracţiunilor de corupţie şi a celor asimilate infracţiunilor de corupţie, respectiv fraude care lezează interesele financiare ale Uniunii Europene”, spune Voineag într-un comunicat de presă, potrivit Agerpres.
„De asemenea, decizia CJUE arată că DNA a acţionat just şi coerent atunci când a exercitat toate căile legale de atac faţă de deciziile instanţelor prin care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie. Plecând de la aceste principii, consecvenţi cu întreaga noastră activitate, DNA va acţiona în continuare cu aceeaşi fermitate şi determinare, cu respectarea principiului legalităţii”, mai declară şeful DNA.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat luni o hotărâre care permite judecătorilor români să nu aplice cele două decizii ale Curţii Constituţionale şi o hotărâre a Instanţei supreme privind prescrierea pedepselor, dacă prin aceasta se încalcă dreptul Uniunii Europene.
Pe 26 mai, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional un articol din Codul penal care permitea procurorilor să întrerupă cursul prescripţiei prin administrarea de noi probe. CCR a constatat că, în perioada 2018 – mai 2022, nu a existat un caz de întrerupere a prescripţiei penale. Ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că decizia Curţii Constituţionale privind prescrierea faptelor se aplică retroactiv, pe principiul legii penale mai favorabile.
Rezultatul deciziilor CCR şi Instanţei supreme a fost că mii de dosare au fost închise de instanţele de judecată iar inculpaţii au scăpat de acuzaţii sau condamnări, printre cei care au beneficiat se numără Elena Udrea, Ioana Băsescu, Bogdan Olteanu, Adrian Mititelu, Claudiu Manda sau Mihnea Costoiu.
Între timp, Curtea de Apel Braşov a trimis o sesizare la CJUE, în legătură cu aplicarea deciziilor CCR privind prescrierea faptelor.
Conform unui comunicat al CJUE, mai mulţi resortisanţi români condamnaţi la pedepse cu închisoarea pentru evaziune fiscală privind, printre altele, taxa pe valoarea adăugată (TVA), au sesizat Curtea de Apel Braşov, pentru a contesta condamnarea lor definitivă, invocând prescripţia răspunderii lor penale.
În susţinerea poziţiei lor, aceste persoane condamnate invocă, printre altele, două decizii ale Curţii Constituţionale a României (pronunţate în anii 2018 şi 2022), prin care a fost invalidată o dispoziţie naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, cu alte cuvinte acte de procedură sau hotărâri care întrerup prescripţia răspunderii penale.
Curtea de Apel Braşov, instanţa care a sesizat CJUE, a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de interpretări cu dreptul Uniunii Europene. Aceasta ar avea ca efect exonerarea persoanelor condamnate în cauză, dar şi a unui număr considerabil de alte persoane de răspunderea lor penală pentru infracţiuni de fraudă fiscală susceptibilă să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Pe de altă parte, Curtea de Apel Braşov a subliniat că, pentru a se conforma dreptului Uniunii, ar putea fi pusă în situaţia de a trebui să lase neaplicată jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi/sau a instanţei supreme naţionale.
„Or, noul regim disciplinar din România ar permite sancţionarea judecătorilor care nu respectă această jurisprudenţă. Instanţa română se întreabă, în acest context, dacă supremaţia dreptului Uniunii se opune posibilităţii ca răspunderea disciplinară a judecătorilor care o compun în litigiul principal să fie angajată. Aceasta a decis, aşadar, să adreseze Curţii întrebări cu privire la fiecare dintre aceste aspecte”, spune CJUE.
Dreptul Uniunii impune statelor membre să combată frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective.
Ca atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude.
„Or, soluţiile jurisprudenţiale adoptate în România, din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, ar genera un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile în discuţie care nu este compatibil cu cerinţele dreptului Uniunii. Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile (lex mitior)”, declară CJUE.
„Curtea aminteşte că instanţele naţionale trebuie să lase neaplicate reglementarea şi jurisprudenţa naţionale în cazul în care acestea conduc la prescrierea răspunderii penale într-un număr atât de mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, încât rezultă de aici un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracţiuni. Cu toate acestea, o asemenea obligaţie poate să contravină drepturilor fundamentale. În această privinţă, Curtea consideră că, atunci când o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a acestor drepturi, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi nici supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii”, precizează CJUE.
Aplicând această jurisprudenţă în speţă, Curtea distinge principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum a fost aplicat şi interpretat în jurisprudenţa naţională în discuţie, de principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior).
„În măsura în care această jurisprudenţă se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, Curtea, după ce a subliniat importanţa acestui principiu atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale, concluzionează că instanţele naţionale, prin derogare de la obligaţia lor de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu sunt ţinute să lase neaplicată această jurisprudenţă. În schimb, instanţele naţionale nu sunt autorizate să aplice un standard naţional de protecţie privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) în împrejurări precum cele aflate la originea prezentei proceduri preliminare. În această privinţă, Curtea subliniază că, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui standard, pe de o parte, şi a cerinţelor dreptului Uniunii, pe de altă parte, instanţele naţionale nu pot repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale aferentă unor acte de procedură intervenite anterior invalidării dispoziţiilor naţionale pertinente. O asemenea repunere în discuţie ar avea astfel drept consecinţă agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, care decurge din simpla lipsă a unor cauze de întrerupere a prescripţiei timp de aproape patru ani în România”, este una din concluziile CJUE.
În legătură cu răspunderea disciplinară a judecătorilor, dacă nu aplică jurisprudenţa naţională, CJUE spune că, în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, o decizie pronunţată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanţa naţională în ceea ce priveşte interpretarea dreptului Uniunii pentru soluţionarea litigiului particular.
„În consecinţă, această instanţă nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudenţa Curţii, înlăturând la nevoie o jurisprudenţă naţională, care constituie un obstacol în calea deplinei eficacităţi a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului naţional nu poate fi calificat nici drept abatere disciplinară”, este o altă concluzie a CJUE.
