În săptămânile care au precedat alegerile din SUA, Rusia a aranjat frenetic și curios de neseranjată de nimeni importul a mii de soldați nord-coreeni și a purces la distribuirea lor în punctele-cheie ale unor așteptate ofensive și contraofensive rusești, mai ales în Donbas și în Kursk, după toate indiciile.
Săptămânile dintre momentul votului din SUA și cel al învestirii noului președinte american (așadar 5 noiembrie – 20 ianuarie) vor fi neîndoielnic marcate de luptele propriu-zise duse în noua configurație, acele lupte special concepute de Moscova pe baza importului de nord-coreeni. Și, în funcție de evoluțiile de la firul ierbii, săptămânile dintre alegerea lui Trump și învestirea sa ar putea fi marcate inclusiv de aducerea pe frontul întreținut de ruși a altor contingente de carne de tun pusă la dispoziție Moscovei de Pheninan.
După 20 ianuarie, când Donald Trump va deveni președinte în exercițiu, este de așteptat ca și frontul diplomatic să se aglomereze ca niciodată (pe dimensiunea Moscova-Kiev) și să cunoască presiuni nu mai puțin neconvenționale decât cele ce tocmai remodelează frontul militar.
Pe scurt: sfârșitul de an 2024 și debutul lui 2025 stau sub semne de rău augur pentru Kiev, așadar și pentru restul Europei.
Căci după 20 ianuarie se va produce alinierea perfectă a două mari “planete”: capacitatea lui Trump de a trece în sfârșit de la amenințări la fapte în ceea ce privește ciuruirea sprijinului pentru Ucraina, respectiv o eventuală înrăutățire, pentru Ucraina, a situației frontului, în contextul unor valuri de ofensive și contraofensive care vor fi fost demarate de ruși până atunci, cu infuzie de sânge proaspăt nord-coreean.
De altfel, la rece, practic și pragmatic vorbind, viitoarei administrații Trump i-ar prinde extrem de bine o prealabilă slăbire a capacității de luptă a Ucrainei, o prealabilă degradare a moralului ucrainenilor, o prealabilă șubrezire a argumentelor lui Zelenski pentru un ajutor militar american mai mare și cu adevărat adecvat nevoilor, un nivel încă și mai ridicat de îndoială și oboseală în rândul europenilor.
Dat fiind tonul cu care Trump a câștigat alegerile, o zdruncinare semnificativă a Ucrainei până la 20 ianuarie ar fi echivalentul peștișorului de aur: cu cât mai slăbit va fi Zelenski în ziua în care Trump va reintra în Biroul Oval, cu atât mai multe dorințe ar putea spera cel din urmă că va fi forțat să-i îndeplinească cel dintâi.
E cinic, dar nu este și mai puțin în nota genului de business cu care Donald Trump s-a obișnuit din fragedă tinerețe și în care s-a specializat cu plăcere de atunci și până la adânci bătrâneți.
Așadar, tendințele de pe front, în plină reconfigurare azi și cu maturizare în săptămânile ce vin, pe cât de inoportune și alarmante pot fi ele pentru Ucraina și Europa, pe atât de interesante și oportune pot fi pentru noua administrație de la Washington.
Iar în fața detractorilor săi, Trump se poate foarte ușor spăla pe mâini de tot ceea ar putea merge prost și foarte prost pentru Ucraina în viitorul imediat, având în vedere că, în definitiv, deși a câștigat alegerile totuși nu se află încă la butoanele Americii.
Iar aici ironia sorții joacă din nou în favoarea sa: orice eventuală degradare a poziției Kievului, de azi și până la 20 ianuarie, îi va fi imputată automat administrației Biden. Lucru valabil, o perioadă cel puțin, și pentru eventualele evoluții proaste și foarte proaste, pentru Ucraina, care vor apărea imediat după 20 ianuarie. Căci, fiind vorba de procese complexe, lui Trump și propagandei sale le va fi relativ simplu să arate cu degetul, poate până la primăvară și chiar spre vară, exclusiv în direcția lui Biden, motivând că procesele complexe au totuși rădăcini adânci și anterioare instalării lui la Casa Albă.
În fine, ar mai rămâne de punctat un lucru: falimentul total al politicii lui Biden în materie de folosire de către Ucraina a rachetelor americane și britanice cu rază lungă împotriva unor ținte relevante de pe teritoriul Rusiei.
Dacă încă de timpuriu acest faliment fusese ușor de anticipat, în prezent evidentă e confirmarea sa.
Cu atât mai stridentă e evidența cu cât se are în vedere liniștea cu care rușii au putut primi și distribui în teren contingentele de militari nord-coreeni. În loc ca măcar în acest ultim ceas, cel al sosirii în Rusia a killer-ilor trimiși de Kim, administrația Biden să-și revizuiască pragmatic abordarea, tot ceea ce a transmis în loc, săptămâni la rând, a fost muțenie și surzenie.
Tot ceea ce – de la trupe concentrate la echipamente și infrastructuri – rachetele americane și britanice cu rază lungă nu au lovit în Rusia, din cauza refuzului echipei Biden de a da unda verde, va lovi în perioada următoare Ucraina. Cu consecințele de rigoare și atât de extreme: consolidarea pretențiilor absolutiste ale lui Putin și întărirea abordării nerealiste a lui Trump.
Desigur, așa cum se întâmplă adeseori în război, mutări neașteptate și de ultim moment pot da peste cap tendințe și evoluții care păreau ireversibile. Dar niciodată nu se întâmplă asta în lipsa unui context cu adevărat excepțional, în lipsa izbucnirii unui episod ieșit din comun.
În speța de față, cea a războiului ruso-ucrainean, chiar nu știi dacă e cazul să îți dorești ca un context ieșit din comun să apară, ca un episod ieșit din comun să aibă loc.
Căci chiar ar trebui să fie un context uluitor și cu reverberații planetare imediate pentru ca la Washington să se revină asupra politicii lui Biden în materie de rachete cu rază lungă și asupra abordării legate de Rusia și Ucraina, cu care vine Trump la Casa Albă.
Prin urmare, pare mai degrabă de dorit să-ți legi speranțele de norocul, competența și spiritul de sacrificiu al ucrainenilor, ca și de o reală, curajoasă, vizionare trezire a acelor europeni care încă nu s-au predat cu totul Moscovei, Beijingului și trumpismului.
E totuși prea puțin!
Paradoxurile realegerii lui Trump. Pericolul totalitar al alegerii lui Musk
