Pentru armata lui Șoigu și Gherasimov, apropierea alegerilor prezidențiale din Rusia ridică trei probleme care vor avea ecou asupra activității pe frontul din Ucraina.
Pe de o parte, Putin va fi inevitabil tentat să le ceară comandanților săi noi sacrificii umane fără sens, în operațiuni nerealist de îndrăznețe, cu un pronunțat substrat politic și un aproape inexistent temei militar.
Scopul? Același ca după retragerile rușinoase ale rușilor din Herson și Harkov, din toamna lui 2022: să dea impresia că nu a pierdut inițiativa în teren, să obțină măcar o victorie, oriunde de-a lungul frontului, oricât de mică și indiferent cât de izolată și irelevantă strategic ar fi ea. În predominanta logică electorală putinistă, așa ceva ar fi suficient, pentru că mai apoi poate intra pe fir propaganda ca să „prelucreze” și să cosmetizeze eventuala izbândă. În felul acesta, Kremlinul va avea pentru un timp ce să-i dea poporului să rumege, chiar dacă în esență nu ar fi vorba decât de un cotor. Asta a fost cu ofensiva de la Bahmut, post-Herson și post-Harkov, în prima jumătate a lui 2023, și asta pare a fi în clipa de față situația cu ofensiva de la Avdiivka, care vine cumva în deschiderea campaniei electorale pentru scrutinul deja trucat din 2024.
Pe de altă parte, dictatorul va fi obligat de împrejurări mai largi (cele electorale plus cele legate de conservarea șanselor de a purta pe mai departe războiul) să ordone o apărare nebunească, până la ultimul om, în punctele în care există riscul ca ucrainenii să forțeze crearea unor breșe periculos de largi.
Chiar dacă Kievul are handicapul lipsei de armament adecvat și al uzurii create de luptele fără pauză, rușii sunt cu siguranță conștienți de faptul că astfel de puncte de presiune totuși există. Prin urmare, e de așteptat ca pentru militarii Moscovei să urmeze câteva luni chiar mai cumplite decât ceea ce au cunoscut până acum, căci imperativele care îl presează pe Putin nu lasă loc de dat înapoi.
Apoi, privind situația dintr-un alt unghi electoral, este de prevăzut ca nevoile de întărire a frontului rusesc, prin cooptarea de resursă umană proaspătă, să se izbească de o oarecare „timiditate” a Kremlinului în a decreta un nou val oficial de mobilizare la cotele impuse de situația din teren.
Oricât de trucată este cursa pentru prezidențiale din Rusia (practic, tehnologii politici care fac munca murdară a dictatorului s-au asigurat că acesta va concura împotriva unor surogate de candidați), nici măcar Putin nu își poate permite să mobilizeze oricâți ruși vrea, înainte de alegeri.
Desigur, își poate asigura ceva suplimente de trupe recurgând la manipularea prin propagandă și la înrolare forțată (în zonele mai izolate ale Rusiei, în teritoriile ocupate ale Ucrainei sau printre străinii veniți la muncă în Rusia), iar asta deja se întâmplă. Totuși, arcanul de acest tip are o rază limitată de acțiune și pare greu de crezut că poate compensa ceea ce poate oferi un mod de lucru la vedere.
Din perspectiva Ucrainei și a aliaților săi, contextul prezidențialelor rusești este unul ce merită exploatat în mod creativ și fără ezitare.
Dacă pe parcursul lunilor scurse, de contraofensivă, Kievul a avut mâinile parțial legate din cauza sistemelor defensive rusești și a lipsei acoperirii aeriene pentru forțele care atacau la sol, de aici încolo se deschide o fereastră de alte câteva luni în care e rândul lui Putin însuși de a se vedea cu mâinile parțial legate, din cauza scrutinului care îl așteaptă anul viitor.
Nu există timp de pierdut și nici loc de ezitări!
De altfel, Ucraina și Occidentul au toate motivele să privească situația prin această lentilă. De ce? Măcar pentru că există deja dovada faptului că atunci când la Moscova imperativul politic (re)dobândește o greutate disproporționat de mare față de imperativul militar (iar campania pentru prezidențiale deschide tocmai o asemenea matrice), lucrurile se termină prost pentru ruși.
Căci tocmai asta s-a întâmplat la începutul lui 2023, când Rusia a declanșat propria ofensivă de iarnă. Operațiunea de atunci a Moscovei fusese condamnată la eșec încă dinainte de a începe, iar asta tocmai din motivul că imperativul politic al lui Putin a prevalat în fața imperativului militar al binomului Șoigu-Gherasimov.
Scriam, la 1 februarie, analizând „Slăbiciunile așteptatei ofensive ruse„, că „problema cu imperativul politic este aceea că, în situația de față cel puțin, supune unui stres maxim suplimentar resursa militară, căci la cum arată lucrurile în teren, nu se poate vorbi de o aliniere rezonabilă, pe axa timpului, între imperativul politic și imperativul militar. (…) În schimb, dacă imperativul lui Putin pentru o invazie ar fi perfect aliniat cu imperativul militar al gen. Gherasimov, mai realistă ar fi o amânare, căci ea este necesară căutării de soluții (dacă așa ceva într-adevăr există) și refacerii efectivelor umane și tehnice (dacă așa ceva într-adevăr se mai poate), chiar și cu riscul ca între timp occidentalii să-i trimită Ucrainei și alte sisteme de armament, pe lângă tancuri”.
Câteva săptămâni mai târziu, anticipatul eșec rusesc în acea ofensivă a devenit o realitate palpabilă și indiscutabilă.
El a fost urmat de unul chiar mai mare, prin succesiunea de implicații – accentul pus de Moscova pe asedierea orașului-fantomă Bahmut, în care trupele ruse au înregistrat pierderi nesustenabile de personal și echipamente, iar falia dintre militari și mercenari s-a mărit suficient încât să catalizeze revolta lui Prigojin și executarea acestuia (cu remanieri la nivel de Wagner, care au creat noi sincope).
Poate că, în perspectiva electorală a lui 2024, Putin și-a aranjat deja realegerea, deci succesul politic. Dar Ucraina și Occidentul ar greși enorm dacă, în ceea ce privește potențialul pe care campania pentru prezidențiale îl deschide pe front, nu pornesc de la premisa că tocmai se creează spații largi pentru o înfrângere militară a dictatorului.
Ați observat că anul acesta Rusia nu mai amenință cu „Generalul Iarnă”? UE și SUA l-au ciuruit
