Slăbiciunile așteptatei ofensive ruse

British Minister for Europe, Leo Docherty
Sursa: Viktor Korotaev / Kommersant

Fără îndoială, din perspectiva Moscovei, o nouă ofensivă rusă pe frontul ucrainean se impune de la sine, atâta vreme cât Putin se află la putere, obiectivele de război ale Kremlinului nu au fost atinse, iar armata se află pe teritoriul Ucrainei. Prin urmare, problema unei noi ofensive nu a gravitat nicio clipă în jurul lui „dacă”, ci în jurul lui „când”.

Iar aspectul „când” reprezintă o provocare majoră pentru armata rusă, o altă provocare majoră fiind aspectul „cum”.

ASPECTUL DE TIMP

CÂND? | Când să înceapă noua fază ofensivă?

Întrebarea e uluitor de importantă, căci răspunsul se raportează inevitabil la două dimensiuni – cea politică, cea militară.

Pe de o parte, respectivele dimensiuni sunt nevoite să conlucreze, dar pe de alta pot foarte ușor să fie în conflict.

În cazul particular al Rusiei, sunt șanse mari ca elementele ce le separă să fie mai multe decât elementele care le unesc, ca atare a doua variantă e mai probabilă.

De ce? Pentru că agenda politică a dictatorului, omul care este și comandantul suprem al forțelor armate, ar putea fi diferită de agenda tehnocrată a șefului operativ al Armatei, gen. Gherasimov.

Primul operează mai mult cu abstractul, simbolul, semnificația, narațiunea. Celălalt operează cu terenul, cu condițiile meteo, cu oamenii și echipamentele lui, cu oamenii și echipamentele inamicului.

Primul are mai puțin habar de elementele pe care le stăpânește și noaptea-n somn al doilea, iar al doilea are mai puțin habar de intențiile și de unele detalii din agenda primului.

Apoi, mai intră pe fir descentrarea de statut – primul e de rang superior celui de-al doilea – și descentrarea în materie de costuri/beneficii – cumva, primul are mai multe de pierdut și de câștigat decât al doilea.

Pentru ambii, însă, riscul cel mare decurge din cel dintâi tip de descentrare – cea de statut. De ce? Pentru că în ciuda faptului că știe mai puține despre realitatea din teren, despre starea și potențialul armatei al cărei comandant suprem este, dictatorul e totuși cel care dă ordine, iar ele pot fi iraționale sau neacoperite; șeful operativ al armatei trebuie fie să le execute, fie să își execute șeful, fie să se sinucidă, fie să se predea inamicului.

De aceea, întrebarea-cheie din perspectivă temporală – CÂND? – privind așteptata ofensivă a rușilor e colosală și răspunsul va avea implicații pe măsură.

Dacă imperativul lui Putin e preponderent politic, atunci ofensiva ar trebui să aibă loc cât mai curând, căci se apropie data „festivă” de 24 februarie. Dacă nu poate livra victoria totală – și nu poate -, atunci măcar să livreze senzația că pe front el, iar nu Zelenski, controlează terenul și inițiativa; deci trebuie să ordone o ofensivă.

Cu ce costuri, cu ce deznodământ? Astea rămân pentru mai târziu.

Politic vorbind, e esențial în primă fază ca Putin să dea impresia că face ceva.

Problema cu imperativul politic este aceea că, în situația de față cel puțin, supune unui stres maxim suplimentar resursa militară, căci la cum arată lucrurile în teren, nu se poate vorbi de o aliniere rezonabilă, pe axa timpului, între imperativul politic și imperativul militar.

Desigur, Putin s-ar putea simți presat și din alte motive să ordone o ofensivă.

Unul dintre acestea ar putea fi legat de fereastra de oportunitate pe care a lăsat-o deschisă întârzierea livrării de tancuri occidentale pentru Ucraina și de ezitările vestice în materie de expediere a rachetelor cu rază de acțiune de peste 100 de kilometri. În acest punct și doar în acesta, se poate vorbi de o relativă aliniere a imperativului politic putinist cu cel militar gherasimovist. Dar, având în vedere celelalte breșe din rândurile armatei ruse, chiar și o asemenea relativă aliniere rămâne una modestă.

În schimb, dacă imperativul lui Putin pentru o invazie ar fi perfect aliniat cu imperativul militar al gen. Gherasimov, mai realistă ar fi o amânare, căci ea este necesară căutării de soluții (dacă așa ceva într-adevăr există) și refacerii efectivelor umane și tehnice (dacă așa ceva într-adevăr se mai poate), chiar și cu riscul ca între timp occidentalii să-i trimită Ucrainei și alte sisteme de armament, pe lângă tancuri.

Din perspectivă rusă, ar fi însă un risc minim, căci nu puține cancelarii vestice sunt mai degrabă tentate să reacționeze decât să acționeze, când vine vorba de înarmarea Ucrainei cu tehnică sensibilă (deși fostul ambasador al SUA în Rusia, Michael McFaul, a explicat elocvent de ce și cum trebuie depășită logica asta; la fel făcând-o și fostul comandant al forțelor americane în Europa, gen. Ben Hodges). În acest scenariu, raționamentul ar spune că, până la proba contrarie, vesticii reacționează dur doar la stimuli rusești pe măsură, ca atare, dacă stimulii lipsesc, nici reacția nu va exista.

ASPECTUL DE MOD

CUM? | Cum va fi dusă și susținută o nouă fază ofensivă rusă, pe un teritoriu atât de larg și ostil, după ce timp de un an efectivele umane și capacitățile militare ale Moscovei au cunoscut pierderi considerabile, mai ales în zona foarte profesionalizată (partea de resursă umană) și de echipamente avansate (partea de resursă tehnică)? Să nu uităm, invazia din Ucraina fusese concepută ca război de tip blitzkreig, ceea ce a presupus implicarea încă din prima fază a celor mai bune unități de luptă și a celor mai bune sisteme de arme.

Mare parte din această elită umană și tehnică s-a pierdut în primele două luni de lupte grele, iar două zone-cheie pentru orice ofensivă care să aibă șanse sporite – marina și aviația – au cunoscut două șocuri: inițial, pierderi grele; apoi paralizie (aceasta din urmă, cauzată de incapacitatea Rusiei de a controla cerul Ucrainei).

Astfel, operațiuni de desant care ar fi trebuit să fie asigurate de marina militară și de aviație au fost amânate sau anulate, Insula Șerpilor a fost pierdută, navele rusești au fost nevoite să navigheze tot mai departe de țărm, pentru aeronavele rusești s-a impus mutarea pe aerodromuri mai sigure, cât mai departe de liniile de front.

Iar sprijinul aerian de care trupele ruse de la sol au nevoie ca de aer e mai degrabă opera dronelor iraniene, avioanelor rusești (și, din nou, dronelor iraniene) fiindu-le rezervată preponderent bombardarea blocurilor, mall-urilor și locurilor de joacă din orașele ucrainene și a unor infrastructuri energetice (de la distanță sigură, adesea doar din spațiul aerian rusesc).

Desigur, schimbările de ultimă oră, operate la vârful comandamentului de către dictatorul Putin prin aruncarea în luptă tocmai a șefului forțelor armate, gen. Gherasimov, pot, în teorie, să aducă unele îmbunătățiri. Dar manevra disperată făcută de Putin poate fi la fel de bine și una cu un obiectiv în realitate mai puțin ambițios decât e lăsat să se înțeleagă: mai degrabă să stabilizeze hemoragia, iar nu neapărat să vindece miraculos bolnavul.

Însă oricât de mari ar fi know-how-ul lui Gherasimov, inspirația de moment și norocul acestuia, e dificil de crezut că ele pot compensa lipsurile de fond cu care se confruntă armata rusă, deja de câteva luni.

Una e randamentul dat de optimizarea deșteaptă a unei căruțe, iar altceva e randamentul unui bolid optim echipat. Șoferul și echipa de mecanici pot face minuni pe ici și colo, dar ele sunt invariabil relative la tipul de vehicul.

Desigur, o altă față (hâdă) a preconizatei ofensive ruse poate fi cea a unui joc de temporizare. Asta ar presupune că obiectivul se limitează la inhibarea posturii ofensive a ucrainenilor, abaterea lor de la cursul inițiativei și astfel transformarea lui 2023 într-un an al luptei de uzură, cu costuri uriașe de ambele părți, dar cel puțin fără câștiguri vizibile de teren, pentru ucraineni. Iar toate astea, în speranța că în lipsa unor progrese ucrainene pe front, Occidentul își va pierde răbdarea și ambițiile, fiind tentat să împingă Kievul la negocieri fără orizont cu Moscova.

Acesta e un aspect care merită luat în calcul și la vârful conducerii politico-militare ucrainene, și la nivelul aliaților, dar chiar dacă un astfel de scenariu s-ar confirma, nici pentru Moscova riscurile nu tind spre zona lui zero.

De ce?

Pentru că dacă ofensiva rusă, chiar și arondată unui asemenea scop subtil, nu se va concretiza totuși în ocuparea fără echivoc a unor zone întinse de pe teritoriul Ucrainei, o fracție a deficitului de credibilitate care fusese proiectat să le joace feste doar ucrainenilor ar putea migra și în dreptul Kremlinului.

Și nu e nevoie de prea multe pentru ca efectul să fie de bumerang. Atunci când liniile ucrainene critice de rezistență ar ajunge să fie amenințate cu fuga pământului de sub picioare, Vestul are la îndemână cheia pentru o deblocare rapidă și relativ ieftină a situației: un mini-pod aerian cu cele două tipuri de rachete pe care ucrainenii le tot cer și pentru care oameni cu experiență, precum gen. Hodges, tot fac lobby.

E doar o altă zonă extremă de risc pe care nu e clar în ce măsură Moscova l-a calculat atunci când a schițat conceptul ofensivei sale festive.

Există un univers paralel al războiului și el este esențial

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here