Stai liniștit, dacă vine războiul, vei merge la luptă

Foto: Inquam Photos / Alexandra Pandrea

Era o chestiune de timp până să izbucnească falsa dezbatere despre „mă duc/nu mă duc la luptă” dacă începe războiul. Fiți pe pace, aproape toți cei care azi se lasă antrenați în astfel de discuții, bătând afon toba unui NU categoric, vor proceda cum trebuie și fără să clipească, dacă – Doamne ferește! – va fi vreodată cazul.

De ce? Motivele sunt multiple și vor funcționa, la vremea oportună, în regim „custom”, de la individ la individ. Printre ele, putem enumera de pe acum o gamă largă – de la motivele „premium”, la unele cu origine modestă:

⦁ Imperativul moral (cu pletora lui de ramificații);
⦁ Adrenalina de moment;
⦁ Exemplele din jur, care inspiră;
⦁ Faptul însuși că resursa de patriotism și simț al răspunderii nu e partea sinelui nostru pe care să putem garanta că o cunoaștem cu precizie; cu adevărat, ea este accesată și devine vizibilă doar în momentele de mare cumpănă;
⦁ Legea și pedepsele grele pentru încălcarea ei în vreme de război;
⦁ Simplul fapt că nu e loc fizic pentru a ne ascunde toți prin beciuri de un eventual arcan;
⦁ Simplul fapt că nu e loc pentru toți cei care zic azi că ar fugi în alte zări;
⦁ Faptul că nu toți pot lua calea pribegiei cu ușurința cu care cobori să-ți iei o bere de la magazinul din colț;
⦁ Simplul fapt că nu ești singur-cuc pe lume și, veți vedea, că ața asta trage tare înapoi, mai ales atunci când lucrurile o iau razna;
⦁ Mândria;
⦁ Frica de moarte ( da, da, e un stimulent extrem și eficient);
⦁ Frica pentru ce se alege de cei dragi (pare ceva paradoxal, dar nu este; p

Și, cu siguranță, mai sunt și altele. De altfel, aș îndrăzni să las deschisă lista asta, provocându-vă să o amendați, ori să o completați. O puteți face ușor, în zona de comentarii de la postarea acestui articol pe pagina de Facebook, Universul.net.

Trecem mai departe. Nu voi intra în intestinele unui apel patetic la o atitudine pro-implicare, ci voi continua cu o argumentație pe baze raționale și cu câteva observații de context, privitoare la așa-zisa dezbatere despre „oportunitatea” mersului la război.

Atât timp cât cerul e încă senin și bombele nu cad, poluarea asta fonică („lupt/nu lupt”) va mai continua, pe varii tonalități, când cu vârfuri, când cu văi, în ceea ce privește stridența. Iar atunci când și dacă vreodată va suna ceasul mersului la arme, vorbăria asta sterilă va amuți de la sine, cedând loc acțiunii – atitudinea normală.

O primă observație ține de inițiatorii dezbaterii și de „fochiștii” ei, cei care o alimentează cu normă-‘ntreagă, asigurând continuitate impulsului care a declanșat-o. Aici, putem identifica ușor câteva categorii implicate:

⦁ Influenceri raționali și instituții – doi actori interesați să exploreze starea de spirit, de moment, a națiuni (cazul ambilor), ori de lansarea temei la apă, pentru orice eventualitate, astfel încât populația să se obișnuiască cu o idee atât de cruntă (cazul celui de-al doilea). Cât timp avem război la granițele noastre, cât timp ostilitățile au fost declanșate de un psihopat care, în realitate, și-a trimis tancurile într-un turneu belicos european, nu doar ucrainean, e absolut rezonabil să începi să faci atentă opinia publică și s-o călești, în faza asta, moral. Mai mult, jocul reacțiilor oferă oportunități de neignorat pentru o eventuală optimizare a mesajelor, într-o situație care din teoretică ar deveni reală.
⦁ Vânătorii de like-uri și rating personal – o categorie de cinici supremi care își asigură confortul financiar din monetizarea reacțiilor pe care le stârnesc deschizând vorba pe rețelele sociale. Această categorie de hiene care se îngrașă furând leșuri exploatează absolut orice subiect cu potențial de controversă și polarizare – de la înmormântări de interlopi, la pandemii, până la război (acesta din urmă fiind, probabil, leșul cel mai puturos, dar și cel mai gras).
⦁ Semidocții isterici care scriu mai mult decât citesc, vorbesc mai mult decât pot înțelege, o ard pe net – de la pagini personale de Facebook, la grupuri, bloguri, diverse forumuri online – dintr-o nevoie patologică de a exprima păreri.
⦁ Idioții utili. Sunt peste tot, grămezi. Nu-i recomandat să deschizi cu putere ușa, indiferent de temă, că riști să îi lovești.
⦁ Propagandiștii Rusiei, nu în ultimul rând. Acești copii de trupă ai coloanei a cincea nu au dispărut, chiar dacă măsuri încep să fie luate, în contextul conflictului de la granițe. Conform protocolului moscovit, sunt scoși la produs în momente-cheie. Au făcut-o în stil orgiastic cât a fost pandemie, scot capul din nou, căci o impune intrarea trupelor lui Putin în Ucraina (iar blocajul lor toarnă gaz pe foc).

Acuma, evident că tema războiului și măsura implicării personale în așa ceva este de interes public și de interes major, iar dacă lucrurile ar fi stat altfel, fiți siguri că acest text nu ar fi fost niciodată scris. Însă, la fel ca-n viața personală și-n cea profesională, fundamental este cum abordezi și când abordezi ceva de larg interes. Contează totul – de la substanța argumentării, la forma și tonalitatea exprimării. Contează totodată contextul – căci una era să discuți despre război cândva prin iulie 2021, eventual de pe șezlongul pe care te lăsai prăjit de soare, în Grecia ori la Eforie, sau acum, în martie 2022, când, cu puțin efort și-un microfon mai bun, de la granița noastră cu Ucraina poți auzi ecourile bombardamentelor rusești care izbesc locuințele civililor din țara vecină. Una e să vorbești despre război din ceea ce ai aflat de la bunicii care l-au trăit pe viu și alta din „documentarea” personală asigurată de filmele cu Rambo și Chuck Norris. Și una e să-ți dai cu părerea, pe Facebook, cu aere de monopolist al cunoașterii, despre atitudinea „smart” în caz că îți e atacată țara, iar cu totul altceva să o faci atunci când damful iminenței nu mai trece veac, indiferent cu cât oțet îți clătești nările. Beția de cuvinte, în astfel de momente, poate fi la fel de criminală ca beția la volan, care încheie o noapte lungă de „tras pe nas”.

Un sfat personal: că tot urmărim toți războiul din Ucraina, cu telecomanda în mână ori cu mouse-ul sub arătător, haideți să medităm un pic mai mult și dincolo de clișeele de piață volantă și, în faza asta, să vorbim ceva mai puțin. Să gândim, să digerăm gândul și abia apoi să dăm cuvântului tribună. Nici nu ne imaginăm cât bine face sănătății mentale și sociale o astfel de cură și-un asemenea act de smerenie intelectuală și morală!

Iar „vorbitorilor” de pripas, care văd și războiul așa cum mulți dintre ei probabil au tratat și mersul la vot – ca pe o afacere în care neimplicarea personală poate aduce câștiguri mari ca la Loto – le-aș aminti faptul că la loterie joacă mulți, dar în general nu câștigă nimeni. Iar analiștilor care fac geopolitică în pauze de cafea ori între două ciorbe, le-aș recomanda ca, atunci când vorbesc despre mersul la război, acum că e război în Ucraina, să contextualizeze așa cum se cuvine. Asta înseamnă să lege de originea discuției ceea ce ei spun ori cred că cred că ar fi musai de făcut. Iar originea este, evident, războiul din Ucraina, căci dacă el n-ar fi fost, nici ei n-ar fi avut ce povesti ori povățui.

Ce ar însemna asta, raportarea la Ucraina, atunci când ne referim la tipare de comportament în contextul unei eventuale escaladări spre România? Simplu, două lucruri:

⦁ Diferența dintre Ucraina și România este aceea că războiul a prins-o pe prima pe orbita Rusiei, iar pe noi ne-ar prinde perfect integrați în NATO și cu un parteneriat strategic, de vis în astfel de momente, cu SUA. Mai înseamnă că în Ucraina nu sunt șanse să moară un militar american ori francez, să cadă un avion german ori portughez. În România, da. În caz că art. 5 din Tratatul NATO (toți pentru unul, unul pentru toți) sună abstract, atunci călăriți, vă rog, internetul, pentru a vedea măcar mișcările de trupe și tehnică militară occidentală din ultimele săptămâni, pe teritoriul României. Nemaipunând la socoteală baze precum cea de la Câmpia Turzii ori Mihail Kogălniceanu. Sigur că e musai să pui și tu, român, mâna pe armă, așa cum la 1 Decembrie îți afișezi mândria de a fi român la profilul de Facebook ori la portiera taxiului pe care-l conduci, din moment ce niște tineri militari străini, dislocați să te apere, născuți și crescuți la mii de kilometri depărtare, eventual și la un ocean distanță de continent, riscă ei înșiși să se întoarcă acasă în cutii de plumb, apărându-te pe tine. Să știți că eu sunt încrezător în faptul că, în realitate, mulți dintre cei care au azi dubii sau gânduri aparent categorice cu privire la ce e mai „șmecher” de făcut (la cum e de fugit) vor lua decizii corecte dacă ceasul ar suna vreodată. Sintetizând, războiul pe care l-ar avea de dus România, la un moment sau altul, va fi complet diferit de cel pe care sunt nevoiți să-l ducă acum ucrainenii contemporani nouă. Scutul NATO și SUA e o realitate aici, e o absență acolo. Iar asta diminuează din start, pentru români, cele două mari riscuri: de a avea război și, în caz că războiul totuși s-ar întinde și la noi, pe cel de a suferi la fel de muilt ca ucrainenii.
⦁ Iar acum vine „nucleara”: argumentul preferat al „pacifiștilor”, prizat cu foame în siajul expunerilor docte ale unor geopoliticieni și analiști de talia lui Capatos – „Ce a făcut țara asta pentru tine ca tu să lupți pentru ea?” Ei bine, dacă n-ar fi șulfe, genul ăsta de răzvrătiți ar putea ușor răspunde singuri: țara asta, cu toate defectele ei, a făcut mult mai multe decât am făcut mulți dintre noi pentru ea, așadar pentru noi înșine. De pildă, a fost aici atunci când te-ai născut (sigur, aspectul ăsta e loterie, dar nu doar din partea țării, ci și din partea locuitorului ei). Iar generația care azi e adultă, dar pe lume a venit atunci când comunismul se stingea, ori, și mai bine, după ce a dispărut cu totul, e de o mie de ori norocoasă. E norocoasă că s-a născut în România, nu în Ucraina, Sudan, Siria, Libia, Kazahstan, Rusia, Somalia… dacă vreți, pot lungi la greu lista, dar mizez pe faptul că s-a înțeles deja mesajul. Și mai e variația pe tema dată, cu „nu mor eu pentru politicienii ăștia”. Ei bine, nu ne invită nimeni să ne jertfim pentru ei. Nici măcar ei. Pentru o înțelegere mai profundă a argumentului, aș repeta apelul la contextualizare înainte de pronunțare. Asta însemnând să ne întoarcem iarăși la origini – deci la situația din Ucraina. Ce să zică, zilele astea, ucrainenii – militari și civili – care cad secerați sub „denazificarea” lui Putin? La ce politicieni a avut Ucraina după independență, cu toate progresele făcute în ultimii opt ani, vă zic cu mâna pe inimă, că ai noștri sunt parfum. Dar, la fel ca noi, ucrainenii nu mor și nu au ales să moară pentru rebuturile lor politice sau oligarhice, ci pentru că au fost atacați de un psihopat care nu le-a mai lăsat de ales decât să pună mâna pe arme și să se apare. Și să o facă singuri, nu cu sprijin de bocanc NATO-SUA (dar, e drept și e esențial, cu susținere operativă, logistică, de tehnică militară și politico-economică). Prin comparație, chiar și într-un eventual război real cu rușii – vă vine să credeți sau nu – românilor tot le va fi infinit mai ușor (chiar dacă „ușor” pare într-un asemenea context un termen trădat de o oarecare indecență).

Aș încheia așa cum am început. Sigur că „dezbaterea” momentului, din România, e o bulă de săpun care se va sparge așa cum s-a format: brusc și fără să ne mai amintim de ea. În fine, am certitudinea, destul de greu de explicat în cuvinte, că suntem un popor mult mai închegat, solid și lipsit de „harul” schizofreniei colective, pe cât lasă unii să se întrevadă zilele astea, „dezbătând” semidoct pe Facebook, în presă, la birt, pe-acasă.

Iar pariul meu final, pornind de la constatarea asta și coroborând-o cu cele de mai sus, este acela că, cu mici excepții (banale accidente), românii care azi aplaudă zilnic rezistența ucrainenilor și visează la moartea în chinuri a lui Putin, n-au cum să fie aceiași care vor fugi ca șobolanii în caz că îi lovește și pe ei năpasta.

Invazia rusă din Ucraina. Ce este probabil să schimbe în lume

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here