<< Atâta timp cât centrul nu reușește să-și pledeze cauza într-un mod care să galvanizeze, vor exista mulți ca Sahra Wagenknecht >>, scrie comentatorul britanic John Kampfner, pentru Politico.
<< Sahra Wagenknecht, politicianul momentului în Germania, este de extrema dreaptă sau extrema stângă?
Întreb pentru că într-un articol pe care l-am scris în ajunul dramaticului scrutin din 1 septembrie din Saxonia și Turingia, am etichetat-o cu cea dintâi, doar pentru a primi o serie de comentarii de la cititori care insistau că i s-ar potrivi cea de-a doua.
În acel moment, m-am ținut pe poziție. Dar, după o perioadă de reflecție, acum cred că disputa este în mare parte irelevantă. Wagenknecht a făcut ca etichetele politice să fie redundante.
Problema cu care se confruntă în prezent Germania – precum și Europa și mare parte din lume – depășește terminologia. Noua linie de falie este mainstream versus populist sau, în cazul aranjamentelor politice postbelice din Germania, în special, partidele împământenite versus cele insurgente.
În luna mai, Financial Times a scris despre amploarea popularității politicii extreme în rândul tinerilor europeni. Pentru această generație, termenii „stânga” și „dreapta” – care se referă la aranjarea scaunelor în Adunarea Națională formată după Revoluția Franceză din 1789 – înseamnă puțin și, din ce în ce mai mult, puțin înseamnă și pentru cei mai în vârstă.
Nu se mai aplică liniile de demarcație economice și sociale, care dominaseră dezbaterile politice până de curând. De exemplu, mulți membri ai dreptei radicale de astăzi – de la Rassemblement National (RN) până la Alternativa pentru Germania (AfD) și Alianța Sahra Wagenknecht (BSW) – susțin un rol major pentru stat. Doar puțini – cei mai importanți dintre ei fiind republicani ai fostului președinte al SUA, Donald Trump – cer de fapt dereglementare și reduceri de taxe, în timp ce ReformUK și alte partide încearcă să meargă în ambele sensuri.
De asemenea, când vine vorba de politică socială, destul de mulți – de la RN la Partidul Libertății, al lui Geert Wilders – sunt relativ liberali, parțial pentru a-i atrage pe cei care văd imigrația musulmană ca subminând suveranitatea țărilor lor. Cu toate acestea, cu cât călătorești mai spre est pe continent, cu atât aceste partide îmbrățișează mai mult valorile tradiționale ale familiei, așa cum se poate observa în cazurile Lege și Justiția din Polonia sau a coaliția de guvernământ din Slovacia.
În mod interesant, principalul numitor comun în rândul acestor grupuri pare să fie sprijinul lor discret sau deschis pentru președintele rus, Vladimir Putin. Sentimentul pro-rus – care cândva fusese rezervat extremei stângi – este acum susținut de extrema dreaptă, iar Kremlinul este bucuros să le îmbrățișeze și să le finanțeze pe ambele.
Iar Wagenknecht este cel mai semnificativ și mai complicat membru al acestui club. De asemenea, ea se plasează și într-o categorie doar a ei.
Descrisă de revista de dreapta, Compact, recent interzisă, drept „cea mai atrăgătoare tentație națională de la întemeierea socialismului”, Wagenknecht s-a alăturat partidului comunist din Germania de Est chiar înainte de căderea Zidului și a devenit unul dintre liderii partidului care îi va succeda, Stânga. Plictisindu-se, ea a respins politicos propunerile AfD, pentru a pune în schimb bazele propriei formațiuni – care-i și poartă numele și care totodată reflectă foarte mult imaginea ei plină de farmec.
Astfel, cele două cărți de vizită ale lui Wagenknecht – sau cel puțin cele două prin care partidul ei a avut succes și pe care, fără îndoială, le va redistribui și în alegerile din Brandenburg, din 22 septembrie – sunt următoarele: încetarea sprijinului Germaniei pentru Ucraina și blocarea solicitărilor de azil. Ambele împletite astfel încât să formeze o bară de protecție împotriva zonei mainstream.
Desigur, s-a mai văzut asta. Această convergență dintre extrema stângă și extrema dreaptă a fost chiar una dintre fascinațiile înspăimântătoare ale referendumului nebunesc din Marea Britanie privind Brexit, din 2016. Și fusese ceva aflat în pregătire de ceva vreme – s-au scris multe despre foști membri ai Partidului Comunist Revoluționar, care văzuseră un talisman anti-establishment în fostul prim-ministru Boris Johnson.
Așadar, unde a început Brexit-ul și unde s-a terminat Lexit-ul? Susținătorii de stânga ai ieșirii din UE fuseseră întotdeauna o grămadă de curioși. Fostul ministru grec de Finanțe, Yanis Varoufakis, de exemplu, a pretins ulterior că nu susținuse Brexit-ul și, totuși, indiferent dacă a intenționat sau nu, a folosit aceleași argumente precum cei din stânga radicală – și dreapta radicală – care își doriseră să iasă. În timp ce euroscepticii conservatori au criticat Bruxelles-ul pentru că este o cabală neresponsabilă cu cheltuieli mari, cei de stânga au văzut-o ca pe o conspirație corporatistă antidemocratică. Găsiți diferența?
Ambele părți au desfășurat o narațiune similară, chiar dacă cu puncte de plecare diferite, a unei UE expirate. „Uniunea Europeană a ajuns acum într-un stadiu avansat de dezintegrare. Există două posibilități pentru viitorul său: ori nu a trecut încă de punctul fără de întoarcere și poate fi încă democratizată, stabilizată, raționalizată și umanizată. Ori dezintegrarea este sigură”, a argumentat Varoufakis.
Astăzi, aceste forțe de stânga dură și dreapta rudă au de partea lor o mare parte din impulsul politic, parțial pentru că perturbarea este sexy, parțial pentru că tabăra mainstream este ruptă și se zbate. Puțini sunt pregătiți să apere ordinea post-1989.
Unul dintre cei care face acest lucru este fostul netulburatul prim-ministru al Marii Britanii, Tony Blair. Insistând, într-un interviu recent de la BBC, că „lumea nu va încetini”, el a postulat că soluția constă în echiparea oamenilor pentru o schimbare rapidă în loc de a încerca să pretindem că, totuși, poate fi încetinită.
El admite, de asemenea, că mulți se simt furioși și dezorientați: „Acolo unde oamenii simt că lumea se schimbă într-un mod pe care nu au prea mult control, atunci se agață de identitatea lor”. Dar, în timp ce argumentele sale sunt consecvente și logice, ele acordă puțină atenție politicii electorale reale – poate pentru că nu mai este multă vreme în funcție.
Apoi, uneori citat ca moștenitor al lui Blair (cel puțin la începutul președinției sale), mai este liderul francez, Emmanuel Macron, care a încercat să-și atenueze mesajul dur cu privire la vânturile reci ale schimbărilor economice. Și totuși, el este încă identificat ca un „Davos man”.
Între timp, atât cancelarul german, Olaf Scholz, cât și prim-ministrul britanic, Keir Starmer, s-ar reține de o astfel de retorică, considerând că principala speranță pentru mainstreamul politic rezidă în producerea cu obstinație de îmbunătățiri în viețile oamenilor. Dar Scholz intră acum în amurgul mandatului său de cancelar. Înfrângerea sa la viitoarele alegeri generale din Germania fiind aproape sigură, lăsând pentru AfD și BSW un vid numai bun de umplut. Iar Starmer abia și-a început mandatul, cu o perioadă clară de cinci ani pentru a testa propunerea conform căreia faptul de livra pragmatic poate opri căruța populistă.
În toată Europa și nu numai în Europa, stânga radicală și dreapta radicală au devenit indistincte. Și atâta timp cât centrul se chinuie să își pledeze cauza într-un mod care să galvanizeze, vor exista mulți alții ca Wagenknecht. >>
