Atunci când pro-rusul Călin Georgescu a declarat că „milițianul Predoiu și niște procurori au trimis (…) mascații acasă la șeful meu de campanie”, practic el a sugerat mai multe despre sine decât despre ministrul Predoiu.
A sugerat că asta e mai degrabă tocmai mentalitatea sa, a sugerat că fix astfel ar aborda el însuși puterea dacă va dobândi-o vreodată, ne-a arătat că ăsta e primul gând care îi trece prin minte atunci când se raportează la ideea de demnitar.
Desigur, asemenea indicii cu privire la profilul șefului de stat discreționar și atotputernic care ar fi el însuși dacă el însuși ar ajunge întâiul demnitar al țării, Georgescu mai oferise opiniei publice și pe parcurs.
Cu multă vreme înaintea zilei de marți, când și-a ieșit din pepeni pe motiv că instituțiile abilitate verifică, legal și legitim, finanțări, tranzacții și conexiuni din cercul său proxim, Georgescu afirmase de pildă că dacă va ajunge sus va desființa partidele.
Prin urmare, deducem cu ușurință, a sugerat că va destructura întreaga arhitectură democratică și de stat de drept. Cu plusurile și cu minusurile ei, aceasta le-a asigurat românilor trei decenii și jumătate de viață decentă și liberă, de bunăstare și circulație cum strămoșii lor nici prin vis nu și-ar fi imaginat. De ele, cei care am trăit în aceste trei decenii și jumătate ne-am putut bucura cu prețul greu al morților și răniților de la Revoluție, și au venit aceste trei decenii și jumătate după alte patru decenii întunecate și înecate în suferință de comunism și dictatura aferentă.
E totodată drept și faptul că, în ceea ce îl privește pe Călin Georgescu, statul român, prin reprezentanții săi și prin instituțiile relevante care-l compun, are totuși o problemă fundamentală: l-a verificat prea puțin, iar nu prea mult, și l-a verificat prea târziu, iar nu la timp și cu atât mai puțin prea devreme.
Având în vedere activismul său pro-Rusia, altfel unul cât se poate de deschis, din ultimul deceniu, având în vedere găurile și neconcordanțele din CV, luând în calcul și păianjenșul său relațional (cu foști din fostele și actualele servicii sau alte structuri de forță, ori cu diverși afaceriști aparent sulfuroși) rămâne un mister puturos liniștea de care Călin Georgescu s-a bucurat în atâția și atâția ani.
Rămâne un mister ușurința cu care i-a fost permis să se cațere pe diverse culmi ale Sistemului pe care, iată, atât de pervers de cinic acum îl demonizează.
Rămâne de natura paranormalului faptul că nu a stârnit în mod autentic interesul celor abilitați, dată fiind galaxia de coincidențe fericite care i-au făcut lui Călin Georgescu viața un ascensor fără oprire – de la călătoriile de studii în miezul Occidentului, pe vremea comunismului, și până la bunăstarea profesională, relațională și materială de după 1989 și mai ales din deceniul scurs de la anexarea Crimeei de către Rusia și până la primul tur al prezidențialelor din 2024.
Altfel spus, în cazul Călin Georgescu, statul român are grave și mari restanțe de asumat și de recuperat, însă restanțe ce decurg nu din exces de zel, ci din opusul său: un non-combat cronic, care acum, iată, a devenit cangrenă.
În orice caz, istoria secolului XX abundă în lecții doldora de învățăminte. Poate cea mai epuizantă psihologic și care s-a dovedit totodată atât de sălbatic distrugătoare cu vieți nevinovate, cu națiuni întregi și cu continente de-a dreptul, e următoarea: ezitările și lipsa acțiunii incisive, în momente critice și față de vectorii ambulanți ai amenințărilor strategice, conduc la transformări radicale, pe termen lung și cu costuri incalculabile (umane, materiale, morale și politice).
Partida pro-rusă, reprezentată la modul hiperbolic de Călin Georgescu și factual de partidele suveranisto-putiniste, face în acest moment absolut totul pentru a desființa România liberă, România democratică, România domniei legii.
Tabloul zilei arată precum șaorma lacomului: conține de toate – de la polarizare extremă, la atac la persoană, liste negre, agresivitate verbală și fizică, până la șantaj, amenințări, deformarea realității, deformarea istoriei, destabilizarea principalelor instituții (Președinție, în curând și guvern) și până la dezinformare sistematică, ingerințe externe și proteste neautorizate.
Dacă statul român va trata și acest context preluând inițiativa de a clipi primul în loc de a prelua inițiativa de a lovi multilateral și în adâncime, necontenit și ireversibil, ei bine rezultatul, în primul rând pentru cetățenii care-i asigură statului de azi resursele pentru a-i deservi eficient și suficient, va fi infinit mai sumbru decât tabloul actual, deja unul neverosimil de întunecat.
Statul și societatea care, cât încă mai pot, se tem să mute radical împotriva lui Georgescu&camarila, își vor merita din plin Georgescul și camarila care îi vor încovoia.
În acest moment, România are nevoie de cât mai mulți, de cât mai curajoși și de cât mai curioși “milițieni” cu privire la Călin Georgescu și gruparea de criminalitate politică organizată, iar nicidecum de mai putini, nici de mai timorați și nici de mai leneși.
