Având în vedere dezastrul electoral, politic și de intelligence cu care s-a soldat votul din primul tur al prezidențialelor, două elemente care aparent se bat cap în cap au plonjat instantaneu în orizontul probabilului: și prelungirea mandatului lui Klaus Iohannis (prevăzută de Constituție, decisă de CCR), lucru care s-a și întâmplat imediat la acea vreme, dar și încheierea timpurie a prelungirii, lucru care s-a petrecut luni, printr-un act unilateral al șefului statului – demisia din funcție.
Demisia lui Klaus Iohannis s-a consumat, e drept, pe fondul escaladării procedurilor parlamentare potrivnice acestuia, derulate de cele trei partide extremisto-putiniste (AUR, POT, SOS), proceduri care au culminat cu două situații de șah: inițierea procedurilor de suspendare a președintelui, respectiv semnale de risc amplificat că votul în plen poate și coduce la așa ceva.
Dar și acest spectru al suspendării devenise unul probabil tot imediat după dezastrul de la turul I, având în vedere faptul că Iohannis – uneori pe drept cuvânt, alteori cu exagerări – a constituit invariabil o pradă electorală premium pentru orice formațiune sau politician care aleargă după voturi.
Adevărul este că Klaus Iohannis, raportat la situația de ansamblu din țară și la perspectivele sumbre care îi fac cu ochiul, ar fi greșit dramatic dacă ar fi demisionat mai devreme decât a făcut-o. Asta însă nu înseamnă și că faptul de a o fi făcut acum rezolvă semnificativ fondul problemei, dar cel puțin a dus la câștigarea unor unități de timp pentru recalibararea partidei pro-occidentale din politica și societatea civilă din România.
Dacă Iohannis ar fi demisionat în ultimele zile ale lui noiembrie sau în cursul lunii decembrie, ar trebui să fie evident pentru toată lumea că ar fi fost prea devreme, iar acest “prea devreme” s-ar fi tradus prin riscul ieșit din comun de mare al victoriei unui candidat de tip Călin Georgescu sau a lui Călin Georgescu însuși, la reluarea imediată a alegerilor.
Apoi, dacă Iohannis ar fi demisionat în ianuarie, ar fi dat în mod irațional peste cap noul calendar al alegerilor, calendar care a fost fixat tocmai la începutul lunii ianuarie. Căci, potrivit Constituției, scrutinul trebuie organizat în trei luni de la vacantarea funcției.
E bine știut însă faptul că reluarea alegerilor prezidențiale fusese stabilită pentru 4 mai tocmai la începutul lunii ianuarie.
Dacă Iohannis ar fi demisionat oricând înainte de 4 februarie, un asemenea gest ar fi obligat la refacerea calendarului, fapt ce ar fi adăugat o notă suplimentară de haos unei situații generale deja întinsă până aproape de rupere.
Prin urmare, cum atacurile taberei suveranisto-putiniste la adresa cursului strategic al țării au curs constant mai ales prin lovituri la adresa mandatului lui Iohannis și a așa-zisei sale lipse ulterioare de legitimitate, era de așteptat ca acesta din urmă să ia decizia propriei dispariții din joc cu mult înainte de termenul prevăzut de Constituție (depunerea jurământului de către noul președinte) dar nu era de așteptat să o facă mai devreme de 4 februarie, pentru a păstra calendarul electoral fixat pentru 4 mai.
În orice caz, deși ieșirea din scenă a lui Klaus Iohannis în sfârșit s-a produs, fiind anunțată luni și devenind efectivă miercuri, tabloul semnificațiilor ei va fi unul diferit de la tabără relevantă la tabără relevantă.
- Din perspectiva suveransito-putiniștilor, Klaus Iohannis a ieșit prea târziu din scenă.
- Din perspectiva coerenței calendarului electoral convenit acum o lună, a ieșit la timp.
- Din perspectiva șanselor partidei pro-occidentale de a repurta o victorie și a-i asigura României menținerea busolei Vest, nu va fi clar decât după 4 și 18 mai dacă Iohannis a ieșit prea devreme, prea târziu ori dacă e bine că a ieșit din scenă la 12 februarie.
- În fine, cum ziceam mai sus, din perspectiva Constituției și a CCR, Iohannis ar fi trebuit să rămână în funcție până când noul președinte va fi depus jurământul.
Ce urmează de luni sau, mai precis, de miercuri încolo?
Cel mai probabil, urmează noi escaladări politicianiste din partea taberei severanisto-putiniste, deopotrivă pe direcția Iohannis, dar și pe direcții mai vechi, dar resuscitate în virtutea noilor circumstanțe, ori pe direcții de-a dreptul noi, născute și ele prematur, tot în virtutea circumstanțelor proaspăt create de ieșirea lui Iohannis.
Până la urmă, zona acoperită de Călin Georgescu, AUR, POT și SOS își va putea consolida la maximun capitalul electoral deja acumulat și va avea șanse maxime la capitalizări suplimentare doar cultivând o atmosferă de confruntare “pe viață și pe moarte”, sădind și cultivând semințe de conflict social, cultural, poate și etnic, dar mai ales politic și economic. Totodată, și personalizând în continuare lupta politică, recuperând sau inventând noi figuri asupra cărora să direcționeze și să reverse revolta populară.
Din acest motiv, Klaus Iohannis deși s-a retras și, formal, nu mai contează, nu se poate aștepta, în următoarele două luni și jumătate, la liniște.
Propria-i persoană va rămâne în continuare ținta avalanșei putinisto-suveraniste, dar e de așteptat ca avalanșa asta să-și mai aleagă un “schior” de urmărit. Deja par să existe indicii că persoana lui Ilie Bolojan ar putea fi acea figură sau una dintre ele.
În același timp, demisia lui Klaus Iohannis în loc să le ofere partidelor asumat pro-occidentale motive de relaxare și astfel să le invite inclusiv la (noi) greșeli neforțate, le obligă chiar mai mult decât până acum la articularea unei strategii mature, la aruncarea în luptă a unor candidați cu adevărat viabili.
Adevărat, este deja târziu chiar și pentru reglaje fine, e cu atât mai târziu pentru reglaje brute, însă a nu mai face nimic pentru a îmbunătăți ceea ce e de îmbunătățit e cale sigură spre pierzanie.
Problema cea mare, astăzi, este aceea că deși Klaus Iohannis nu mai este președinte nici măcar de avarie, România nu va deveni automat o țară mai bună și mai performantă doar pentru că fostul a devenit definitiv fost.
Ar fi fost nemaipomenit ca Iohannis să fi fost singura și cea mai mare problemă a acestei țări, dar nu a fost, nu este și nu va fi singura și cea mai mare.
Ba din contră, dacă votul din 4 mai va decurge prost, din perspectiva partidei pro-Vest, chiar și fără Iohannis la Cotroceni sau, mai bine zis, chiar și fără un alt soi de Iohannis la Cotroceni, țara poate aluneca într-un abis în care nu a mai fost din decembrie 1989 încoace.
Traversăm vremuri în care faptul de a ne afunda într-un soi de neo-ceaușism ne e mai aproape de piele chiar și decât cămașa, dacă la Cotroceni se va instala un președinte cu apucături mai insalubre decât versiunea cea mai hulită a lui Klaus Iohannis.
Pericolul nu e teoretic, amenințarea nu e abstractă – asemenea oameni chiar există.
Unul numai ce a câștigat turul I, în 24 noiembrie, și gonește către reeditarea succesului, iar pe alții îi vedem deja în prim-plan, ieșiți deja la încălziri fie pentru a-l înlocui dacă nu-i va fi validată candidatura, fie pentru a-l concura în primul tur, în caz de validare, și a-l sprijini în turul doi, în caz de nouă calificare.
O fi fost greu cu zece ani de Iohannis, mai ales în ultimii cinci ani, dar va fi de departe infernal cu o alternativă structural mai toxică decât fostul devenit în sfârșit fost.
