SUA și Europa au o mână prea bună ca să renunțe la joc

Sursa: Facebook

Ordinea mondială se află în prezent la intersecția unor plăci tectonice: pe de o parte, Statele Unite, o putere globală consacrată, iar pe de altă parte, China, o putere emergentă. Competiția dintre cele două țări ar putea degenera într-un război de factură internațională? Sau marele pericol la ora actuală la adresa Occidentului îl reprezintă populismul xenofob? Despre toate acestea puteți citi într-o analiză semnată de Joseph S. Nye, JR în The Security Times.


Redăm articolul integral:

Odată cu sfârșitul Războiului Rece, mulți credeau că Occidentul a învins. În cartea sa din 1992 The End of History and the Last Man („Sfârșitul istoriei și ultimul om”), Francis Fukuyama a scris că umanitatea a atins „punctul final al evoluției ideologice a omenirii și universalizarea democrației liberale occidentale ca formă finală a guvernării umane”. Câțiva ani mai târziu, Samuel Huntington a emis un prognostic mai pesimist în The Clash of Civilisations and Remaking of World Order („Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”), potrivit căruia „ascensiunea Chinei și afirmarea din ce în ce mai amplă a acestui „cel mai mare jucător din istoria omului ” vor pune un stres imens asupra stabilității internaționale la începutul secolului XXI.

Civilizația occidentală nu a înflorit deplin până în 1500, iar înainte de 1800, Asia era continentul în care exista mai mult de jumătate din populația lumii și din economia mondială. Totuși, în 1900, deși Asia încă reprezenta mai mult de jumătate din populația lumii, ea constituia doar 20 la sută din economia mondială. Revoluția industrială din Europa și America de Nord și dominația mărilor transformaseră Europa în centrul echilibrului global al puterii, până când totul s-a prăbușit în timpul Primului Război Mondial.

După ce Statele Unite au influențat decisiv rezultatul războiului, a fost clar că țara nu numai că avea cea mai mare economie a lumii, dar era esențială și pentru echilibrul global de putere. Cu toate acestea, SUA nu s-au ridicat la înălțimea noului rol și, în schimb, au continuat să aibă o abordare de tip free-rider în furnizarea de bunuri publice la nivel global (n.tr. folosirea bunurilor/ resurselor publice fără a plăti pentru ele), rol pe care Marea Britanie nu și-l mai putea permite.

În lipsa unui guvern global, lumea depinde de cea mai mare țară ca să furnizeze ordine și bunuri publice la nivel global; în secolul al XIX-lea, Pax Britannica a contribuit la securitatea, stabilitatea economică și protecția bunurilor comune globale precum libertatea mărilor. În schimb, SUA „s-au întors la normalitate” și nu a existat o ordine liberală occidentală în anii ’30. Rezultatul a fost un deceniu dezastruos de depresie economică globală, genocid și, în cele din urmă, al Doilea Război Mondial.

Liderii precum Franklin Roosevelt au văzut greșelile izolaționismului american și au creat instituțiile Bretton Woods în 1944 și Națiunile Unite în 1945. Un moment de cotitură au fost deciziile postbelice ale lui Harry Truman care au dus la alianțe permanente și la o prezență militară continuă în străinătate. SUA au investit puternic în planul Marshall în 1948, au creat NATO în 1949, au condus o coaliție a ONU care a luptat în Coreea în 1950, iar în 1960, a semnat un nou tratat de securitate cu Japonia.

Aceste acțiuni făceau parte dintr-o strategie realistă concepută pentru a limita puterea sovietică, dar limitarea a fost interpretată în diverse moduri. Americanii au avut dezbateri înverșunate cu privire la intervenția în țările în curs de dezvoltare precum Vietnamul și, mai recent, Irakul.

Dar, în timp ce intervențiile au fost extrem de controversate, ordinea instituțională liberală s-a bucurat de un sprijin larg până la alegerile din 2016, când Donald Trump a devenit primul candidat al unui partid major care a atacat-o. Apelul său populist s-a bazat pe dislocările economice ale globalizării, care au fost accentuate de Marea Recesiune din 2008, împreună cu schimbările culturale legate de rasă, rolul femeilor și identitatea de gen care polarizaseră electoratul american.

Trump a combinat cu succes resentimentele albilor legate de vizibilitatea și influența crescândă a minorităților rasiale și etnice cu politica externă, dând vina pentru problemele economice pe acordurile comerciale proaste și pe imigranții care concurează pentru locuri de muncă. În ianuarie 2017, Martin Wolf a scris în The Financial Times: „Ne aflăm atât la sfârșitul unei perioade economice – cea a globalizării conduse de Vest – cât și a uneia geopolitice, „ momentul unipolar ” de după războiul rece al unei ordini mondiale conduse de SUA.”

Ce urmeaza? Realistii susțin că ordinea mondiala se bazează pe echilibrul global de putere si că o China in crestere nu este interesata de o ordine liberala sau occidentală. Unii merg mai departe și anticipează o „Capcană a lui Tucidide”, în care războiul dintre o putere în creștere și o putere consacrată va dezbina lumea, așa cum s-a întâmplat în Europa în 1914.

Dar aceste proiecții sumbre se bazează pe exagerarea puterii Chinei și a slăbiciunii occidentale. Economia Chinei reprezintă aproximativ două treimi din cea a SUA și o fracțiune încă și mai mică dacă sunt incluse Europa, Japonia, Australia și alți aliați occidentali.

China este o țară cu putere mare, dar și cu puncte slabe importante. SUA au câteva avantaje de putere pe termen lung care vor persista. Unul dintre ele este reprezentat de geografie. SUA este înconjurată de oceane și vecini, cu care este probabil să rămână în termeni amiabili. China are frontiere cu 14 țări și are dispute teritoriale cu India, Japonia și Vietnam, care stabilesc limite pentru soft power  a Chinei.

Energia este un alt avantaj american. În urmă cu un deceniu, SUA păreau dependenți pentru totdeauna de energia importată. Acum revoluția de șist a transformat-o dintr-un importator de energie în exportator. În același timp, China devine tot mai dependentă de importurile de energie, în timp ce o mare parte din petrolul pe care îl importă este transportat prin Oceanul Indian și Marea Chinei de Sud, unde SUA și aliații săi păstrează o prezență navală semnificativă.

SUA au, de asemenea, atuuri demografice. Șapte dintre cele mai mari 15economii ale lumii se vor confrunta cu o forță de muncă în scădere în următorul deceniu și jumătate, însă forța de muncă din SUA va crește cu 5%, în timp ce în China va scădea cu 9%. China își va pierde în curând statutul de țară cu cea mai numeroasă populație în fața Indiei, în timp ce populația sa de vârstă activă a atins deja vârful în 2015. Mulți chinezi spun că își fac griji că „vor îmbătrâni înainte de a se îmbogăți”.

SUA au fost în fruntea dezvoltării tehnologiilor cheie (bio, nano, informație) care sunt centrale pentru creșterea economică a acestui secol, iar universitățile occidentale de cercetare domină învățământul superior. Într-un clasament din 2017 realizat de Universitatea Jiao Tong din Shanghai, niciuna dintre primele 20 de universități mondiale nu era chineză.

China investește foarte mult în cercetare și dezvoltare. De asemenea, țara este competitivă acum în anumite domenii – inclusiv inteligența artificială – iar progresul său tehnologic nu se mai bazează doar pe imitație. Cu toate acestea, un răspuns occidental de succes va depinde de măsurile luate acasă.

Pe scurt, SUA și Vestul dețin cărți mari în acest joc de poker, dar trebuie să rezistăm isteriei dacă vrem să ne jucăm mâna cu pricepere. Eliminarea cărților noastre valoroase reprezentate de alianțe și instituții internaționale ar fi o greșeală gravă. Dacă SUA își mențin alianța cu Japonia, China nu poate împinge SUA dincolo de primul lanț insular, deoarece Japonia este o parte majoră a acestui lanț.

O altă posibilă greșeală ar fi încercarea de a opri imigrația. Întrebat de ce nu crede că în curând China va întrece SUA în privința puterii totale, fostul prim-ministru al Singapore, Lee Kuan Yew, s-a referit la capacitatea SUA de a atrage talente diverse și creative din întreaga lume și de a le recombina într-un mod care nu a fost posibil pentru naționalismul etnic Han din China. Dacă populismul lui Trump va face SUA să renunțe la cărțile sale valoroase de alianțe externe și deschidere internă, s-ar putea dovedi că Lee greșește.

Pe măsură ce puterea Chinei crește, unii sunt îngrijorați că războiul este inevitabil, dar puțini iau în calcul un cu totul alt tip de probleme. În loc să acționeze ca o putere revoluționară în ordinea internațională, China ar putea decide să fie un free rider ca SUA în anii ’30. China ar putea acționa prea slab și nu prea puternic și ar putea refuza să contribuie la o ordine internațională pe care nu a creat-o.

Pe de altă parte, China știe că a profitat de ordinea internațională occidentală de după 1945. China este una dintre cele cinci țări cu putere de veto în Consiliul de Securitate al ONU. China este acum al doilea cel mai mare finanțator al forțelor ONU de menținere a păcii și a participat la programele ONU legate de Ebola și schimbările climatice.

China a beneficiat mult de instituțiile economice, dar și-a înființat propria Bancă asiatică de Investiții în Infrastructură și Inițiativa sa “Centura și Drumul” pentru proiecte de infrastructură internațională pe care unii o consideră o ofensivă economică. China nu a practicat reciprocitatea deplină ca economie de piață, iar respingerea unei hotărâri a tribunalului de la Haga din 2016 privind Marea Chinei de Sud a dat naștere multor îngrijorări. Până acum, China nu a încercat să  răstoarne ordinea lumii occidentale, ci să-și sporească influența asupra acesteia pentru că beneficiază de pe urma ei, dar acest lucru s-ar putea schimba odată cu creșterea puterii chineze.

Administrația Trump a numit China o putere revizionistă, dar până în prezent – spre deosebire de Germania lui Hitler sau de URSS a lui Stalin – este vorba de un revizionism moderat. China nu este interesată să răstoarne masa de joc, ci să o încline spre ea, astfel încât să încaseze mai multe câștiguri.

Pe măsură ce puterea chineză va crește, „ordinea internațională liberală” a Occidentului va trebui să se schimbe. China are puțin interes pentru liberalism sau dominația occidentală. Va trebui să ne gândim în termenii unei ordini mondiale „deschise și bazate pe reguli” pentru a gestiona interdependențele economice și ecologice precum schimbările climatice.

Diferențele ideologice vor persista în raport cu valori precum drepturile omului, dar acest lucru nu ar trebui să împiedice negocierile și gestionarea interdependențelor de către instituții. Chiar dacă s-a preocupat de conflictele dintre civilizații în urmă cu două decenii, Huntington a propus o „regulă a elementelor comune: popoarele din toate civilizațiile ar trebui să încerce o extindere a valorilor, instituțiilor și practicilor pe care le au în comun cu popoarele altor civilizații.”

Mai recent, în 2017, Bill Emmott a scris în The Fate of the West „Soarta Occidentului: „Da, barbarii sunt la poarta Occidentului. Cu siguranță, presiunea Chinei de a-și domina vecinătatea și de a fi tratată ca un partener egal cu SUA este greu de gestionat.” În opinia sa, „riposta începe cu aliați, relații de prietenie și legitimitate:… cele mai valoroase resurse ale Occidentului”.

Și, așa cum susțin în Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (“Morala contează? Președinți și politica externă de la FDR la Trump”), viitorul Occidentului este pus în pericol mai mult de ascensiunea populismului xenofob pe plan intern decât de ascensiunea Chinei în străinătate. Răspunsul va depinde de alegerile noastre.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here