„Luptele din estul Ucrainei nu au fost niciodată mai acerbe ca acum, dar pare din ce în ce mai clar că niciuna dintre părți nu va putea câștiga acest război pentru o lungă perioadă. Între timp, costurile politice pentru Vladimir Putin nu vor face decât să crească. Ca urmare, în interiorul Kremlinului se caută o strategie viabilă care să-l prezinte, oricum ar fi, drept un învingător”, scrie Mark Galeotti într-o analiză din The Times.
<< O idee care câștigă tracțiune este găsirea unei serii de teritorii ex-sovietice zdrențuite, care depind deja de autoritatea Moscovei pentru existența lor, și apoi să-l prezinte pe Putin drept „culegător de pământuri rusești” în vechea tradiție țaristă. Președintele rus a făcut aluzie la acest lucru joia trecută, când a marcat 350 de ani de la nașterea lui Petru cel Mare. În campaniile sale împotriva Suediei, a remarcat Putin, Petru „nu a luat nimic de la ei, a întors [ceea ce era al Rusiei]”. El a adăugat apoi că „se pare” că aceeași sarcină i-a revenit lui astăzi, pentru că „este responsabilitatea noastră să luăm înapoi și să întărim”.
Totuși, deși această abordare achizitivă a funcționat pentru împăratul care a fondat orașul natal al lui Putin, Sankt Petersburg, și, cu mult înainte, pentru Ivan cel Mare, prințul medieval al Moscoviei care a pus bazele statului rus, se va dovedi de mai puțin succes în secolul 21.
Se profilează un impas
În timp ce ofensiva rusă din Ucraina înregistrează progrese lente, se epuizează și ea. În timp ce Putin nu știe dacă să admită că „operațiunea militară specială” este un război la scară largă și să mobilizeze rezerviștii – ceva care i-ar alarma și i-ar înstrăina pe majoritatea rușilor –, generalii săi nu au trupe necesare pentru a lansa un alt impuls mare în această vară.
Cât despre ucraineni, în vreme ce proviziile de echipamente din Occident le permit să continue luptele, ei suferă pierderi grele, sunt deja pe deplin mobilizați și, probabil, nu vor putea obține o victorie majoră nici pe câmpul de luptă.
Debutul toamnei va îngreuna orice operațiuni militare, deoarece vremea rea împiedică utilizarea puterii aeriene, iar ploile umflă râurile și transformă solul uscat în noroi gros și lipicios. În luna septembrie, șansele unor izbânzi rusești vor deveni și mai palide, în timp ce costurile reale ale războiului vor lovi în Rusia: inflație, șomaj, o conștientizare tot mai mare a victimelor, scăderea speranței.
Inventarea unei victorii
Deci, Putin s-ar putea trezi la cumpărături pentru achiziționarea a altceva ce i-ar putea folosi drept triumf. O caracteristică a regimului său este că rareori președintele însuși este cel care generează inițiative. În schimb, el își exprimă interesul larg și așteaptă ca oamenii din interiorul și din afara guvernului să-i propună idei, după care el să poată alege.
Acum că așteptările legate de-o victorie rapidă și ușoară au fost spulberate, chiar asta se petrece în Rusia. O serie de dezbateri în culise sunt în desfășurare, în timp ce „antreprenori politici”, de la miniștri guvernamentali la grupuri de reflecție din interior, propun diverse opțiuni, în speranța de a-i atrage atenția lui Putin și de a-i câștiga simpatia.
O discuție este dacă să anexeze definitiv acele părți ale Ucrainei aflate sub controlul Rusiei. Pentru unii, însă, acest lucru nu ar merge suficient de departe. Așa cum a spus un membru al administrației prezidențiale: „Kremlinul are nevoie de un Big Bang, să facă ceva cu adevărat dramatic, chiar șocant, dacă vrea să distragă atenția unui public care se întrebă unde au ajuns economiile sale și de ce nu-și poate permite lucrurile cu care se obișnuise.”
Aceștia nu sunt tehnocrații care vor pur și simplu să se încheie războiul, nici adevărații duri, care cred că războiul nu este purtat suficient de violent. În schimb, acest grup vrea gloria națională – dar rapid și ieftin.
Anexarea „republicilor populare”
Ei susțin anexarea celor două „republici populare” rebele din Donbas – ale căror lideri îmbuibați și-au anunțat deja dorința de a se alătura oficial Rusiei.
Într-adevăr, vizitele recente ale șefului adjunct al administrației prezidențiale ruse Serghei Kirienko — principalul combinator politic al lui Putin — și Marat Khusnullin, vicepremier pentru dezvoltare regională, sugerează că sunt în curs de desfășurare planuri de anexare a republicilor rebele formate în 2014 și, eventual, a teritoriilor ucrainene cucerite de la începutul invaziei în februarie.
În mod pilduitor, miercuri, Denis Pușilin, șeful „Republicii Populare Donețk”, și-a remanierat cabinetul și a prezentat o serie de foști oficiali ruși, în timp ce a doua zi omologul său din „Republica Populară Lugansk”, Leonid Pasecinik, l-a numit pe fostul guvernator al regiunii Kurgan din Rusia în calitate de vicepremier al său.
Dar există aceia – și ambițiosul Kirienko poate fi printre ei – care doresc să meargă și mai departe.
Imperiul-butic
Ei sugerează că acesta este un moment bun pentru a smulge alte regiuni și pentru a susține o anexare generală – încadrată ca aderarea la cererile locale – a teritoriilor separatiste ale Abhaziei și Osetiei de Sud din Georgia.
Dincolo de asta, chiar se joacă cu ideea fie de-a înghiți Belarusul, fie, mai puțin dramatic, de-a transforma, pe baza tratatului existent între Minsk și Moscova, „Uniunea Statală Rusia-Belarus” în ceva mult mai real.
Apoi, se spune, toate acestea ar putea fi prezentate poporului rus ca o inversare a fragmentării prost gândite a statului sovietic de la sfârșitul anului 1991, o fixare a granițelor artificiale și discriminatorii și un triumf național.
Putin ar putea fi apoi zugrăvit ca un Ivan cel Mare din zilele noastre, care i-a învins pe tătari și a „colectat pământurile rusești” sub domnia Moscovei la sfârșitul secolului al XV-lea. Totuși, acesta ar fi echivalentul unui butic, strângându-le pe cele ieftine, disperate, falimentare, disponibile.
Costuri pe termen lung
Propagandiștii lui Putin ar considera asta ca o victorie, desigur, dar aceasta ar fi una cumpărată cu masive costuri suplimentare pe termen lung.
Pe plan internațional, aceasta ar fi văzută ca o dovadă a unui imperialism nesățios, o hotărâre de a restaura imperiile țariste sau sovietice. Carl Bildt, fostul prim-ministru suedez, a numit săptămâna trecută remarca lui Putin despre Petru cel Mare ca fiind „o rețetă pentru ani de război”. Chiar și China s-ar putea simți inconfortabil, având în vedere angajamentul său formal față de drepturile suverane ale națiunilor (în baza cărora își revendică suveranitatea asupra „provinciei” Taiwan).
Ar trebui să se găsească bani din bugetul federal anemic al Rusiei pentru noi achiziții, pentru a demonstra un anumit avantaj material localnicilor. Având în vedere că Moscova ar trebui să lucreze prin elitele existente în aceste zone, dintre care majoritatea sunt gangsteri bătăuși, o mare parte din această investiție ar fi pur și simplu furată.
Din punct de vedere administrativ, ar pune și o presiune reînnoită asupra unei mașinării de stat care abia se mai ține pe linia de plutire. Mihail Mișustin, premierul rus, este un susținător înfocat al „tehno-autoritarismului” modern, cu baze de date unificate și sisteme standardizate. Complicațiile anexărilor în masă i-ar submina viziunea asupra guvernării viitoare.
Există și provocări de securitate: forțele armate din aceste regiuni, dintre care multe sunt cu adevărat miliții, nu ar fi neapărat entuziasmate să meargă să lupte în Ucraina. În orice caz, resursele militare ruse și ale Serviciului Federal de Securitate (FSB) ar putea fi deturnate către acestea pentru a menține mandatul Moscovei asupra noilor achiziții.
Precedentul Crimeei
Susținătorii acestei politici pot extrapola în mod eronat entuziasmul cu care rușii și mulți crimeeni au salutat anexarea Crimeei în 2014.
Dar acesta a fost un caz foarte specific. Crimeea a făcut parte din Rusia până în 1954 și majoritatea rușilor au considerat-o cu adevărat „a lor”. Nu se poate spune același lucru despre Donbas, cu atât mai puțin despre Abhazia.
Au existat deja oarecare resentimente față de subvențiile de 10 miliarde de lire sterline acordate Crimeei, în timp ce subvențiile acordate Ceceniei au fost cândva suficient de controversate pentru a declanșa proteste cu tentă rasistă împotriva „hrănirii Caucazului”, pe care le-a susținut chiar și liderul opoziției, acum închis, Alexei Navalnîi.
De asemenea, nu este clar dacă aceste regiuni ar saluta îmbrățișarea patriei. Chiar și în Crimeea există o nouă stare de deziluzie, nu în ultimul rând pentru că o mare parte din investiția promisă acolo a fost furată sau irosită.
În Osetia de Sud, fostul președinte, Anatoli Bibilov, a favorizat un referendum privind anexarea, deoarece acesta va uni în cele din urmă zona cu Osetia de Nord, o regiune rusă, dar Alan Gagloyev, care l-a învins în alegeri luna trecută, a renunțat la idee.
În ceea ce privește Belarus, deși președintele Alexandr Lukașenko depinde acum de sprijinul Moscovei, el ar cere un preț mare pentru aderarea la orice astfel de plan, mai ales că zilele în care Putin avea puterea de a-l înlocui cu un mandatar mai respectabil probabil au apus.
Nu-i prea „Mare”
Cu toate acestea, Putin a cumpărat un câștig aparent pe termen scurt cu prețul durerii pe termen lung (probabil, anexarea Crimeei a fost un exemplu în acest sens). În plus, având în vedere persistența zvonurilor despre sănătatea lui, în aceste zile poate că nu-i pasă atât de mult de termenul lung.
În mod evident, încă nu s-a hotărât asupra următoarei mișcări, dar aspirațiile sale de a calca pe urmele acelor „mari” Petru și Ivan îl pot ademeni totuși către politici mai îndrăznețe și, în cele din urmă, mai scumpe, care într-un final l-ar putea aduce la pierzanie. >>
