Anexarea Crimeei și declanșarea războiului în Donbas, ambele în același an, 2014, au fost primele episoade care au sunat cu adevărat alarma în cancelariile occidentale, cu privire la adevărata față a politicii externe ruse sub Vladimir Putin.
Desigur, „trezirea” ar fi avut toate motivele să se producă cu jumătate de deceniu mai devreme, odată cu izbucnirea conflictului ruso-georgian, dacă tot fusese ratat momentul și mai adecvat – Summitul NATO de la București, consumat cu puține luni înainte.
Dar frustrantul adevăr este acela că agresiunea rusă din 2008 nu a avut niciun efect serios pe această direcție, iar cele două acte banditești din 2014, comise de Moscova, au avut reverberații modeste chiar dacă fuseseră totuși percepute, și în Occident, ca un șoc.
La acea vreme și în acele vremuri, Vestul era încă prea legat de actualitatea și perspectivele afacerilor grase cu Moscova, dar și de mitul anemic al unei himerice îmbrățișări cu rușii de la Lisabona până la Vladivostok.
La acea vreme și în acele vremuri, deși, pe fondul mișcărilor de trupe ale Moscovei, se formau condițiile de posibilitate pentru cuvenitul reproș est-european – „V-am zis noi!” – Europa de Vest încă mai avea nevoie de timp (un timp care tocmai semnala că se epuizase) pentru a accepta valoarea de adevăr a reproșului răsăritean și pentru a-și face o productivă mea culpa.
După 2014, anii au continuat să treacă destul de călduț și oarecum romanțat în Vest, în ciuda modificărilor operate în forță de ruși pe harta Europei, în ciuda faptului că ucrainenii se chinuiau cu un război de recunoașterea căruia nu avea nimeni chef în cercurile-cheie ale continentului, dar care totuși făcea mii de victime. Ca atare, observație banală azi, Kremlinul a priceput ceea ce până și un golan începător putea să priceapă: că după ce a intrat în curte și nu a ripostat nimeni altcineva decât gazda, cu modestele ei resurse, poate să dea buzna și în casă. Iar pe 24 februarie 2022, interlopul geopolitic chiar a dat buzna înăuntru.
Abia asta a risipit în sfârșit ezitările de bon ton ale Occidentului, abia etapa finală a invaziei ruse a generat riposta, abia nenorocirile fără egal, care au decurs în mod natural, au legitimat, în ochii Vestului, ceea ce până atunci tratase ca „exagerate” temeri și obsolete „obsesii” ale Estului.
Deși valabil și totodată verbalizat de zeci de ani, est-europeanul „V-am zis noi” a devenit, în Vest, o expresie larg acceptată și împărtășită doar de puțin peste 20 de luni.
În lumea reală, un asemenea delay între input și output nu este doar suspect ori stânjenitor, ci și extrem de costisitor. Ceea ce se și întâmplă chiar acum, căci – superbă revelație! – războiul total ruso-ucrainean se petrece tocmai în lumea reală, iar gestionarea lui costă fix pe măsură.
Însă trăgând acum o primă și împăciuitoare linie, ceea ce merită reținut și în cele din urmă salutat este faptul că est-europeanul „V-am zis noi!” nu mai este un element nici contestat, nici ridiculizat în vestul continentului. Iar acest lucru a făcut posibilă rezistența la nivelul ridicat pe care îl vedem a Ucrainei în fața agresiunii ruse, căci din Occident au curs spre Kiev bani, armament, muniție, antrenament și sprijin politic occidental.
Nu a fost un parcurs simplu și nu a fost un efort simplu, dar greșelile din trecut pot fi acceptate atunci când există eforturi pentru a fi cumva răscumpărate.
Problema care totuși rămâne este aceea că războiul, în general, iar cel ruso-ucrainean nu face excepție, cunoaște dinamici non-liniare. Vântul bate când din spate, când din față.
Ani în șir, două decenii chiar, Occidentul a greșit fragrant în raportarea sa la potențialul golănesc al Rusiei putiniste și la chinurile plus importanța strategică pentru continent ale Ucrainei.
Începând cu 24 februarie 2022, Occidentul a recuperat totuși destul de mult, deși sincopele nu au lipsit, iar unele dintre ele sunt răspunzătoare pentru non-liniaritatea la care asistăm acum, când este evident că contraofensiva ucraineană a avut rezultate sub așteptări mai ales din cauza faptului că Europa occidentală nu înțelesese pe deplin nivelul oportun la care trebuie să se implice (am explicat asta AICI, iar The Economist a făcut-o și mai rafinat AICI).
Iar acum, pentru Kiev, vântul care bătuse de atâtea ori din spate, în acest război, este în situația de a sufla dureros din față. Și, din nou, Occidentul pare (pe moment) înclinat să rătăcească prin același labirint al gândirii conformiste prin care se obișnuise atât de mult să se piardă înainte de 24 februarie 2022, ori de câte ori avusese de tratat cu Rusia și Ucraina.
Dar în zi de azi s-a terminat cu privilegiul erorii ce poate fi ulterior răscumpărată.
Căci diferența, de data asta, rezidă în faptul că, deși este mereu timp din belșug pentru a greși, planează un risc nepermis de mare de a nu mai rămâne și timp pentru a recupera și răscumpăra.
Ucraina are în clipa de față o uriașă nevoie de muniție și armament adecvate nevoilor din teren, iar nu celor din imaginația ori preconcepțiile unora dintre occidentali. Ucraina are nevoie de semnale și de gesturi politice fără echivoc în privința aderării sale la UE și NATO. Iar la acest capitol, în caz că s-ar repeta istoria de la București 2008, nenorocirea ar putea fi chiar mai mare decât ceea ce a apărut în siajul acelui Summit NATO de tristă amintire.
În 2008, în 2014, în cei șase ani dintre și în cei opt de după, până în 2022, Europa apuseană a tratat problema rusă cu o nonșalanță pentru care nu va mai fi nici loc și nici timp în 2024. Se simte deja asta pe acest final de 2023.
Mobilizarea devine, mai mult ca oricând, cuvântul-cheie, în contextul de față. Dar nu mobilizarea Ucrainei, că este evidentă mobilizarea ei. Ci mobilizarea Europei, pentru că tot mai limpede este remobilizarea Rusiei.
Factorul politic a jucat decisiv în eșecul lui Putin, dar și în amânarea victoriei Occidentului
