Terorismul global are în sfârșit masa plină pentru a-și reface forțele.
Doi ani de război total în Gaza au dus la nivelarea fâșiei, iar imaginile cu morți, răniți și moloz au realimentat discursul urii față de Israel, resuscitatând fantastic de dureros antisemitismul în Europa (și nu numai).
Doi ani de război în Gaza au fost într-adevăr suficienți pentru a distruge în proporții fără precedent Hamas și Hezbollah.
Nu au fost însă și suficienți pentru a eradica rețelele și infrastructura celor două grupări teroriste și cu atât mai puțin suficienți au fost cei doi ani de război în Gaza pentru a smulge din temelii ideologia Hamas și Hezbollah (de altdel, dimensiunea ideologică va fi imposibil de eradicat atâta vreme cel puțin cât lupta va fi purtată doar pe tărâm militar).
Hamas și Hezbollah sunt slăbite azi. Totuși, vremurile pe care le traversăm sunt generoase cu revitalizarea terorismului căci sunt vremuri marcate de o instabilitate în creștere în Orientul Mijlociu, de proliferarea insurgenței jihadiste în Africa și de expandarea folosirii mercenarilor străini (inclusiv din Africa și Orientul Mijlociu) de către Rusia în Ucraina, pe fondul penuriei de oameni cu care se confruntă Moscova pe acel front.
Rețelele sociale (mai nou și avansul inteligenței artificiale) reprezintă mai mult ca oricând mediul propice de cultură pentru răspândirea narațiunilor terorismului jijadist și extremisto-fascist, pentru recrutare de noi adepți și pentru coordonarea de operațiuni armate sau pur și simplu de atentate.
Din acest punct de vedere, nu putea să apară o veste mai proastă decât războiul din Iran, declanșat de SUA și Israel, iar dincolo de faptul însuși al izbucnirii unui nou război nu mai puțin relevant este și modul în care au înțeles să-l poarte fiecare dintre cele trei tabere.
Cu fiecare zi, începând din 28 februarie, conflictul din Iran pierde tot mai mult din dimensiunea simetrică și basculează puternic spre dimensiunea asimetrică.
Americanii și israelienii lichidează căpetenii din rândul regimului și aruncă bombe în orașe (condiții propice pentru “victime colaterale”), pe fondul unui discurs public tot mai hiperbolizant.
Iranienii escaladează orizontal, lovind fără discriminare țările vecine, încercând să incendieze totul în regiune – de la economie, la pace socială, la stabilitate politică și până la extrem de fragilul echilibru confesional.
În plus, ceea ce a supraviețuit din regimul iranian a reușit extrem de rapid să implice în luptă și ceea ce mai supraviețuise din celule Hezbollah aciuate în Liban, atrăgând cu viteza fulgerului în conflict această năpăstuită țară și invitând Israelul să o invadeze iarăși.
În războiul derulat acum în Iran, componenta militară este parazitată din ce în ce mai profund de virusul politico-ideologic, iar asta se simte strașnic în discursul public ce se abate asupra noastră deopotrivă dinspre Washington, Tel Aviv și Teheran.
Miercuri, secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, s-a lăsat pradă lipsei de inspirație și a afirmat sentințios: “controlăm soarta lor“. Soarta iranienilor, desigur, dar și asta e cumva inexact.
Căci iranienii sunt azi de cel puțin trei categorii:
- Regimul criminal
- Fracția mai mică a suporterilor săi, din rândul poporului (până în 20%, după cele mai multe calcule).
- Respectiv, fracția semnificativ mai mare din popor, care tânjește fără de speranță după libertate.
Ca de obicei, miercuri, fanfaronul de la șefia Pentagonului a fost mai mult ca inexact atunci când s-a lăudat că America are sub “control soarta lor”.
Până în clipa asta, singurul adevăr este că SUA și Israel dețin controlul asupra spațiului aerian iranian, dar de aici și până la a controla regimul, pe suporterii lui și perspectiva inamicii săi din plan intern rămâne o cale dureros de lungă.
Războiul din Iran are, din nefericire, toate ingredientele pentru a trezi monștri vechi ale căror agende, dinamici și istorii se află dincolo de capaciatea raționalului de a înțelege și a explica lunea.
În ciuda siguranței de sine afișată în public de Hegseth și Trump, perspectivele deschise de acest război și mai ales de modul în care este purtat tind mai degrabă să fie într-o relație de alienare, iar nu de compatibilitate cu ceea ce administrația de la Washington înțelege prin termenul “control”.
Ameninţarea reprezintată de Statul Islamic în lume ”a crescut în mod constant” din vara lui 2025. Totodată, ea devine din ce în ce mai ”complex” de oprit, fapt datorat de abilitatea grupării de a se adapta. Asta era estimarea recentă a organismului ONU însărcinat cu lupta contra terorismului (UNOCT).
Totodată și fasciile al-Quaeda tind să se reîmpletească în diverse puncte de pe glob, cu scopul de a reîncepe la un moment dat să lovească global.
Între timp, pe lângă factorii favorizanți deja existenți, a mai apărut unul – războiul din Iran. Un război care în curând va deveni mai degrabă unul al narațiunilor decât al bombelor, un război care în curând va suferi mutațiile necesare care să-i permită a coloniza inimi bolnave și minți strâmbe pe plan intercontinental.
Donald Trump a vorbit inițial de un război de câteva zile, apoi de un război de câteva săptămâni, apoi de un război care va dura atât timp cât vrea el. La fel cum, același Trump a amestecat ca un bețiv, după un algoritm care probabil îi scapă până și lui, chiar și tipul de obiective urmărit de SUA în Iran.
Nimeni, chiar dacă are capul perfect așezat pe umeri, nu e în stare să înțeleagă azi nici ce vrea Trump de la acest război, nici cât vrea Trump să poarte acest război, nici ce urmează, din perspectiva lui Trump, după acest război.
Dar nici măcar nu mai are sens să te strofoci a decripta discursul lui Trump despre războiul din Iran, căci ceea ce se creionează azi e o certitudine infinit mai dureroasă decât incertitudinea întreținută de președintele SUA:
- Acest război va continua nu săptămâni, ci pe o nișă de timp semnificativ mai largă, deși poate că în forme mai dificil de încadrat în forme tributare prejudecății.
- Acest război poate că va avea un final oficial (dictat, desigur, de către Donald Trump). Dar în realitate el va continua mult după “închiderea oficială:, iar asta tocmai pentru că prezintă caracteristicile unei țesături difuze, pentru că este orice numai nu o altă formă de manifestare a termenului clasic de război, pentru că este ceva ce nu are de-a face doar cu Iranul și totodată ceva ce nu are de-a face doar cu avionul, cu bomba și cu tehnologia de vârf.
- Acest război este, după cum ziceam și mai sus, tot mai mult unul politico-ideologic și tot mai subțire unul de pură strategie militară. Este o confruntare cu potențial de mai mare familiaritate cu mitologia decat cu haina strâmtă a realității obiective.
Iranul republicii islamice a rezistat aproape jumătate de secol nu pentru că a produs avuție, căci din contră a produs sărăcie.
A rezistat o jumătate de secol nu pentru că a știut să se înțeleagă cu vecinii, ba din contră a făcut un stil de viață din antagonizarea lor.
A rezistat o jumătate de secol nu pentru că a avut majoritatea de partea sa, pe un teritoriu vast și cu o populație uriașă, ci din contră, a avut mereu un vast număr de cetățeni împotriva sa ori cel puțin profund nemulțumiți și frustrați de el.
Iranul republicii islamice a rezistat o jumătate de secol în pofida și cu disprețul raționalului, a rezistat aproape jumătate de secol mizând pe mit, teroare, moarte, minciună și corupție.
Cel mai adesea, nu a avut toate cărțile în mână, dar cel mai adesea a definit și împărțit mizele.
Și tot vreme de jumătate de secol, Iranul republicii islamice a rezistat unui război crunt cu Irakul, unor decenii de crunte sancțiuni internaționale și totodată a reușit să clădească un păianjeniș de miliții cu ajutorul cărora a putut să influențeze dramatic politica internă din mai multe țări.
Iranul republicii islamice a rezistat aproape jumătate de secol chiar și în ciuda faptului că regimul său a semănat sistematic ură și discordie, pe plan intern, în condițiile unei demografii multietnice complicate și la scară mare.
Repet, Iranul republicii islamice a făcut toate astea exploatând forța puțin înțeleasă a mitului, iar rezervorul mitului s-a dovedit a fi suficient de îndestulător și de eficient pentru a compensa handicapul cronic cu care regimul s-a confruntat non-stop în lumea materială.
Tocmai de aceea, problema lui Trump și a lumii întregi rezidă acum în faptul că ceea ce i-a asigurat republicii islamice iraniene capacitatea de a viețui i-ar putea de aici înainte asigura capacitatea de a supraviețui, chiar dacă în forme profund alterate din cauza intervenției americano-israeliene. Și mai ales, de a produce din carcasa lui putredă schije letale, răspândite în diverse părți ale lumii.
Mințile simple întimpină dificultăți cronice în a înțelege construcții și dinamici de o asemenea natură, iar Washingtonul de azi are dezavantajul de a fi populat la vârf de astfel de minți.
Logica pârjolirii multilaterale, pe care regimul de la Teheran a exploatat-o intens în interiorul țării vreme de jumătate de secol, a devenit literă de lege și în raportul său cu terții din vecinătate, odată ce s-a trezit bombardat feroce de SUA și de Israel.
Nu este o garanție automată de reușită această transbordare a modelului de la un cadru la altul, dar e ușor mai probabil să îi furnizeze premise ceva mai prielnice pentru a reuși să rămână cumva în joc.
Până la urmă, în lumea omului, e mai simplu să distrugi decât să clădești, e mai ușor să pârjolești decât să ocrotești.
Iranul regimului teocratic trebuie doar să continue distrugerea, America în schimb acționează sub constrângerea reconstruirii.
Politic, așadar, lupta Washingtonului cu Teheranul este una profund asimetrică. Și tot politicul acesta, cu libertățile sale fără scrupule (pentru Iran) și chingile sale strânse (pentru SUA), va modela și temporalitatea în care se înscrie această luptă, în care este dus acest război.
Iar din punct de vedere politic, regimul criminal de la Teheran tinde să aibă mai mult timp la dispoziție decât regimul imprudent și exaltat de la Washington.
- PS: Războiul din Iran a fost declanșat de Trump într-un profund dispreț cu privire la ceea ce cred despre acest război aliații strategici ai Americii de pe toate continentele. A bombardat fără a-i fi consultat, a atacat, fără a-i fi informat.
- În trecutul foarte recent, Donald Trump a făcut titlu de glorie din autosuficiența Americii, scuipând ca TBC-istul mai ales pe chipul relației transatlantice. Doar că America aia din imaginația lui, care se descurcă mereu singură, aliații nefiind altceva decât niște paraziți care o sug de vitamine, tinde de la o zi la alta să descopere în acest război limitele naturale și preexistente ale Americii reale.
- Desigur, prin crearea faptului împlinit, Trump a forțat țările europene să intervină în ecuația conflictului, în diverse și relativ limitate forme, dar totuși în forme consistente. Căci țările acestea au interese bilaterale în regiune și au interese multilaterale dacă mărim spectrul și perspectiva, având în vedere galaxia de consecințe globale pe care această intervenție armată condusă de SUA le-a creat deopotrivă în comerțul internațional, în domeniul energiei și în dinamica diplomatică.
- Fiecare nouă zi de război cu Iranul va atrage inevitabil în contul SUA o corespunzătoare doză de dependență a sa de aliații pe care cu doar puțină vreme înainte îi persiflase cu o infantilă inconștiență. A și început să dea telefoane.
- Discursul marțial ale lui Trump și Hegseth și aerele de superioritate nutrite în general de această administrație profund pervertită de la Washington sunt în sfârșit pe cale să își trădeze limitele.
Vine puciul ? Republicanii au de acum tot interesul pentru a începe sabotarea lui Trump în Iran
