Cu doar șase zile înainte să ordone declanșarea războiului împotriva Iranului, președintele SUA era măcinat de frustrare și de curiozitate, iar ambele trădau o profundă necunoaștere a inamicului.
- „Nu vreau să folosesc cuvântul «frustrat»… pentru că el [Donald Trump] înțelege că are la dispoziție o mulțime de alternative, dar este curios de ce nu au…, nu vreau să folosesc cuvântul, «capitulat», dar de ce nu au capitulat”.
- „De ce, sub acest tip de presiune, având puterea maritimă și navală pe care o avem acolo, de ce nu au venit la noi și nu ne-au spus: «Declarăm că nu vrem o armă, așa că iată ce suntem dispuși să facem» ?”.
Fantastică de-a dreptul pentru istoricii care vor studia războiul regional declanșat de Donald Trump în 28 februarie 2026, această frescă a incompetenței președintelui SUA ne-a fost oferită tocmai de către emisarul său cel mai apropiat și cel mai de incredere, Steve Witkoff.
Lacunele lui Trump în chestiunea iraniană sunt, iată, cel puțin la fel de masive precum lacunele sale în chestiunea rusă – e cazul să ne reamintim că același Donald Trump a afirmat în repetate rânduri că se așteptase ca dintre toate războaiele în curs, cel ruso-ucrainean să fie cel mai ușor de rezolvat.
Consecințele lacunelor trumpiste au fost devastatoare și pentru Europa, și pentru Orientul Mijlociu.
Au fost o piedică în calea avansării spre pace în Ucraina și au încurajat Rusia să ucidă mai mulți civili în primul an de mandat Trump decât în fiecare dintre anii precedenți. Și au creat premisele declanșării războiului cu Iranul, determinând regimul criminal de la Teheran să orizontalizeze conflictul, atacând toate tarile din regiune, ucigând civili peste hotare și deteriorându-le acelor state infrastructuri economice critice.
De sâmbătă până luni, situația de securitate s-a deteriorat în asemenea hal în Orientul Mijlociu, încât statele din Golf, aflate sub bombardamente iraniene, au decis că a venit vremea unui răspuns comun, deși unele dintre ele erau certate la cuțite. Deci au decis că vor contraataca, deci flăcările războiului vor acapara regiunea, vor crea o criză energetică cu reverberații mondiale, vor târî America într-un no man’s land geopolitic letal.
De fapt, Steve Witkoff s-a confesat public, pe 22 februarie, punctând că șeful său nu pricepe un lucru pe care totuși l-au rostit atâția oameni relevanți de-a lungul vremii și pe care – ironia sorții – îl crede însuși Donald Trump: că sub actualul regim, Iranul este un stat terorist. Terorist în raport cu populația sa, terorist și în raport cu vecinii.
Dacă ar fi înțeles un lucru atât de evident înainte să ordone primele lovituri, Trump ar fi înțeles nu doar de ce Iranul nu capitulează în avans, ci și de ce, iată, nu capitulează automat nici după ce a încasat lovituri devastatoare.
Ar mai fi înțeles totodată că, stat terorist fiind, Iranul va reacționa asimetric, ca orice terorist care se respectă și care, mai precis, nu are încotro, din cauza asimetricei diferențe de calibru dintre armata americană și armata iraniană.
Iar asimetria în reacție era evident că se va manifesta așa cum se întâmplă azi: în loc să-și concentreze forțele infinit mai mici pentru a lovi în inima marii Americi, Iranul și le concentrează preponderent pentru a lovi punctele cu adevărat vulnerabile ale Americii – aliații săi esențiali din proximitatea iraniană.
Acolo unde SUA acționează tradițional chirurgical, Iranul lovește neconvențional, semănarea haosului în cât mai multe puncte devenind pentru Iran la fel de prețioasă ca apărarea directă propriului teritoriu. Poate chiar mai prețioasă, căci ar putea fi mai eficientă decât calea tradițională de se apăra.
În doar trei zile de război, mafiotul și teroristul regim de la Teheran s-a instalat confortabil în logica pârjolitoare a lui “a nu mai avea ce pierde”.
În plus, prin însăși natura sa, regimul terorist de la Teheran nu se confruntă cu constrângerile inamicului său american, care operează în registru clasic: spre deosebire de Trump, regimul iranian nu are a da socoteală poporului, nu are a da socoteală comunității internaționale, nu are limite în ceea ce privește asumarea pierderilor de vieți omenești, nu tremură la gândul că ar putea exploda prețul barilului, ba din contră, tremură de teama că nu va reuși să îl arunce în aer.
Deși aceste elemente ar fi trebuit să-i fie evidente lui Trump și să cântărească în mod corespunzător în abordarea dosarului iranian de către președintelui SUA, iată că au fost ignorate cu semeție de către boss-ul de la Casa Albă. Nu e un accident faptul că lucrurile s-au petrecut astfel, având în vedere ignoranța “multilateral dezvoltată” a liderului american.
În orice caz, per ansamblu situația tinde să scape periculos de sub control, iar semnele în acest sens nu sunt întărite doar de strategia teroristă a Teheranului, aceea de a exporta războiul pentru a crea cu manta o presiune infernală pe Donald Trump, ci semnele sunt întărite chiar de către președintele SUA și de secretarul Apărării, Pete Hegseth.
Pe de o parte, Trump are de la o zi la alta probleme grave în a defini obiectivul său în Iran: când rachetele balistice, când arma nucleară, când doborârea regimului.
Luni, de pildă, l-a creionat în patru puncte: distrugerea capacităților iraniene de rachete, anihilarea marinei, demontarea programului nuclear, incapacitarea Teheranului de a mai sprijinii miliții armate peste hotare.
Relativ la enumerarea de mai sus, problema cea mare nici măcar nu mai este că de la o zi la alta prioritățile expuse de Trump arată diferit, ci că dintre ele a dispărut subit una cu care s-a tot împăunat în ultimele săptămâni și zile: schimbarea de regim și crearea condițiilor ca iranienii să poată spera la libertate.
Donald Trump a trădat cumplit populația iraniană, instigând-o la început de ianuarie să sară la gâtul opresorilor ei, promițând un ajutor imediat, dar pe care nu l-a mai livrat. Acum, la început de martie, recidivează teribil, nemaiobosindu-se să menționeze acest aspect nici măcar pe ultimul loc din listă.
Apoi, semn că panica și criza se instalează puternic la Casa Albă, după doar trei zile de bombardamente și președintele Trump, și secretarul Hegseth au trecut în tandem linia cea mai roșie din perspectivă politică și electorală: nici unul și nici celalalt nu au exclus, luni, o intervenție la sol a militarilor americani. Semn foarte probabil că amândoi simt că ceva nu funcționează pe calea exclusiv aeriană.
Nu în ultimul rând, și în comunicările de la Casa Albă, și în cele de la Pentagon tinde să se normalizeze avertismentul adresat publicului american că numărul de morți și răniți în rândurile propriilor militari va tot crește.
Deja numai în faza extrem de limitată a atacurilor aeriene, SUA au pierdut trei militari (dar există și răniți grav, lucru care nu exclude creșterea bilanțului inițial de ordin letal). Mai mult, aceste victime au fost înregistrate în doar primele 24 de ore, însă Trump a afirmat că operațiunea ar putea dura patru-cinci săptămâni, iar Hegseth a afirmat că va dura atât cât e nevoie și până când va decide Trump că e cazul de stop.
Nu în ultimul rând, dacă la un moment dat America se va trezi și în situația de a trimite trupe și la sol, problema extrem de delicată a sicrielor de zinc învelite în drapelul SUA teoretic nu face decât să capete proporții.
După cum ziceam și în textul precedent (link la final), nu este clar câți morți americani este dispus Trump să “tolereze” din punct de vedere politic.
Dar este evident că s-ar putea să clipească destul de rapid, având în vedere faptul că sondajele indică o realitate nu mai puțin sumbră politic: doar o cincime din publicul american se dă în vânt după aventura iresponsabilă a președintelui său pe tărâm iranian și având în vedere că republicanii pot deveni rapid sensibili. La cum evoluează deja situația în teren, acest procent cel mai probabil se va micșora, nu va crește.
Iar dacă suntem scrupuloși cu analiza până în pânzele albe, am putea adăuga la victimele militare americane deja contabilizate și pe cele civile. În noaptea de 28 februarie (deci prima noapte de la ordinul de atac dat de Trump), într-un bar din Austin au fost ucise cel puțin două persoane, iar alte 14 au fost rănite.
Victimele fuseseră împușcate de un individ (ucis ulterior de forțele de ordine) care ar fi distribuit mesaje pro-iraniene pe rețelele sociale.
Potențialul acesta de orizontalizare (și) pe tărâm american a războiului din Iran are darul de a de fiori de care Donald Trump poate că încă nu e conștient, dar pe care cu siguranță nu-i va putea ignora.
Atacând Iranul fără a fi fost în realitate forțat de realitatea obiectivă să o facă, Donald Trump a dat foc regiunii (la propriu), a pus într-o tensiune infernală economia mondială (petrol, gaze, comerț prin strâmtoarea Ormuz) și riscă totodată să submineze Partidul Republican înaintea unor alegeri cruciale pentru Congresul SUA.
Acest din urmă aspect, al impactului războiului regional, pornit de SUA în Iran, asupra republicanilor nu este deloc unul mai puțin interesant.
Devine tot mai neclar de ce Trump a preferat războiul cu Iranul în pofida argumentelor care nu ar fi recomandat nicio clipă această cale. Dar poate că în mintea sa densă ca o scorbură, o fi contat aspectul acela care l-a drogat și pe amicul Putin în ceea ce privește invazia din Ucraina: faptul de a intra și a rămâne pe veci în istorie.
De a intra și a rămâne în istorie ca singurul președinte american care a răzbunat episodul umilitor al luării de ostatici în Ambasada SUA din Teheran cu peste patru decenii în urmă; ca singurul președinte american care a doborât regimul ayatollahului; ca singurul președinte american care chiar a împiedicat înarmarea nucleară a Iranului.
Dacă este așa, dacă tocmai treaba asta cu istoria s-a cuibărit în mintea lui Donald Trump, atunci Partidul Republican și chiar cei mai apropiați colaboratori ai lui Trump, cu ambiții prezidențiale pentru 2028 (JD Vance și Marco Rubio), au o fundamentală problemă.
De ce?
Pentru că pe altarul istoriei, un lider obsedat de un astfel de obiectiv nu mai acționează politic ci… “istoric”.
Asta înseamnă că este dispus să riște totul și să sacrifice absolut orice – de la vieți omenești până la interesele politice și electorale ale celor din proximitatea sa.
Într-un astfel de scenariu, lui Trump îi va păsa exclusiv de locul său în istorie, așa cum îl înțelege și așa cum și-l imaginează el, decât de impactul pe care acțiunile sale l-ar putea avea asupra intereselor politico-electorale în perspectiva lui noiembrie 2026 și noiembrie 2028.
Politico-electoral, Trump se găsește cumva în situația regimului terorist al Iranului: nu mai are ce pierde, având în vedere că e la ultimul mandat.
Ca atare, având totodată și o fire profund nepăsătoare față de ceilalți și profund îndrăgostită de sine, Trump este azi ca o mașină-capcană pentru Partidul Republican și pentru ambițioșii săi candidați la scrutinul pentru Congres și primarele pentru prezidențialele.
Mă aștept, tocmai de aceea, ca pe măsură ce operațiunea SUA în Iran tinde să crească costurile politice pentru republicani, republicanii să se transforme într-un obstacol suplimentar pentru ambițiile președintelui SUA în Iran.
Ar fi bizar ca situația să nu evolueze astfel, având în vedere că un eventual non-combat republican ar fi garantat un act politic sinucigaș.
A început Trump deja să intre în panică? Terenul care îi fuge rapid de sub picioare
