În dosarul ruso-ucrainean, după toate eforturile excentrice ale lui Donald Trump, un lucru este azi cât se poate de clar, titram luni, 26 mai: “Nu pacea este cheia, ci războiul”.
Cine s-a familiarizat cât de cât cu modul de exprimare al lui Donald Trump după fiecare discuție pe care o poartă cu Vladimir Putin, nu a putut constata, miercuri 4 iunie, decât un singur lucru: că Donald Trump însuși a ieșit din negarea bombastică a realității și a pășit, ușor rezervat e drept, pe tărâmul acceptării acesteia.
“A fost o conversație bună, dar nu o conversație care va conduce la o pace imediată“, a afirmat, miercuri, președintele american, după discuția telefonică cu dictatorul rus. Și este imperativ de reținut a doua parte a declarației!
Vorbește de la sine faptul că i-a luat patru luni să nu mai amețească lumea cu fumigene de un optimism hiper-ventilat despre cât de aproape a devenit pacea după fiecare conversație a sa ori a emisarului Witkoff cu Putin.
Vorbește de la sine despre falimentul ușor de anticipat al “metodei Trump”, vorbește de la despre cruzimea binecunoscută a “metodei Putin”, vorbește de la sine despre tenacitatea “metodei Zelenski” și tot de la sine vorbește despre autenticitatea “trezirii europene”.
Căci Trump nu ar fi ajuns să recunoască faptul că “nu a fost o conversație care să conducă la o pace imediată” dacă pacea într-adevăr s-ar fi profilat la orizont.
Iar pacea nu s-a profilat la orizont întrucât, în toate aceste luni de când SUA au un nou președinte, Putin nu a făcut altceva decât să tragă de timp, spunându-i omologului american doar ceea ce acesta din urmă vroia să audă, iar în același timp, în teren, el, Putin, acționând diametral opus.
Pacea nu s-a profilat la orizont și întrucât, în termenii urmăriți de Trump, ar fi fost o pace injustă pentru Ucraina. Prin urmare, Ucraina nu doar că nu a renunțat să se apere cu înverșunare, dar a și trecut la o defensivă extrem de ofensivă și tot mai asimetrică.
În fine, pacea nu s-a profilat la orizont și întrucât, în termenii urmăriți de Trump, ar fi fost o pace periculoasă pentru restul europenilor. Ar fi fost o pace care ar fi predispus la reizbucnirea războiului, poate a unui război încă și mai de anvergură decât cel în curs.
Europenii nu pot uita lecțiile primelor două războaie mondiale și mai ales lecția păcii defecte în cursul căreia a germinat tranziția de la prima conflagrație la cea de-a doua. Prin urmare, europenii s-au apărat cu anticipație: în ciuda presiunilor lui Trump, au strâns puternic rândurile în aceste patru luni, sprijinind cu încăpățânare Ucraina, iar concomitent ducând muncă de lămurire cu încăpățânatul de la Casa Albă.
Certitudinea este azi că Donald Trump chiar s-a simțit umilit de Vladimir Putin, că într-adevăr a ajuns să vadă lucrurile mai apropiat de modul în care le vede Volodimir Zelenski, că a atins un echilibru în exprimare neașteptat de vecin cu cel al omologilor europeni.
Incertitudinea care planează, însă, are de-a face cu ceea ce se numește consecvență.
Având în vedere istoricul răzgândirilor trumpiste, încă nu este cert dacă revelația din 4 iunie va dăinui suficient cât să și prindă rădăcini adânci, iar astfel să conducă la o mutație relevantă în abordarea dosarului ruso-ucrainean de către America lui Trump.
Dar chiar și așa, e lăudabil faptul că pioletul de la Washington măcar o crăpătură în gheață tot a făcut.
Și este totodată un semnal că, într-adevăr, calea dialogului și potențialul înțelegerii cu Donald Trump depind de un detaliu anticipat demult de către mulți: faptul de a vorbi aceeași “limbă” cu Donald Trump.
Nu limba engleză, desigur, ci limbajul puterii, al determinării, al îndrăznelii, al egalului care demonstrează că chiar este egal, al perspectivei profitului în toate manifestările lui și mai ales limbajul spectaculosului.
Dacă privim cele patru luni și un pic, scurse începând cu 20 ianuarie, când Donald Trump a fost uns președinte, cred că se poate lesne observa că și Ucraina, și aliații săi europeni și non-europeni au căutat să dialogheze cu Trump în aceeași “limbă”. Și mai ales, cred că poate fi acum remarcat că au reușit asta.
De la dosarul tarifelor, la cel al pământurilor rare, al NATO și până la dosarul propriu-zis al războiului ruso-ucrainean, aliații Ucrainei și Ucraina însăși au depășit rapid starea inițială a siderației, s-au repliat din mers, iar în timp util și pe direcțiile oportune au trecut la ofensivă – ofensivă de șarm și ofensivă de forță.
Trump a tratat Ucraina și a tratat Europa exclusiv cu bățul. Ucraina și Europa l-au tratat pe Trump cu bățul, dar nu numai cu el, ci și cu morcovul. Se pare că succesul a ținut cu tabăra care a mizat pe… dialectică.
În 4 iunie, atitudinea lui Trump, care urmat discuției sale cu Putin, a oferit o confirmare de zile mari a faptului că abordarea aceasta chiar poate funcționa.
Cred că, în acest sens, un impuls semnificativ și de ultimă oră a fost dat de cele patru zile – de sâmbătă până marți – în care Kievul a reușit să asigure spectacolul total, prin patru ample operațiuni de sabotaj pe teritoriul Rusiei – aproape de graniță, dar și într-o fără precedent adâncime.
Practic, tonul avut de Trump după conversația purtată miercuri cu Putin reprezintă o invitație adresată europenilor și ucrainenilor de a continua pe drumul pe care s-au înscris – deopotrivă în relația cu America și în relația cu Rusia.
Ce altceva ți-ai fi putut dori de la un președinte american care, doar cu patru luni în urmă, își începuse în trombă mandatul blocându-ți calea și băgându-ți bețe în roate?
Urmează nucleara? Ucrainenii dau semne că urmăresc “activ” dărâmarea regimului Putin
