Acțiunea, comunicarea și orizontul – iată cele trei paliere care structurează ceea ce ar putea fi centrul de greutate al războiului ruso-ucrainean în 2025.
Acțiunea
Două poduri s-au prăbușit în regiunile rusești Briansk și Kursk, lăsând în urmă morți, răniți, spaimă și frustrare.
Podurile s-au prăbușit cam din aceeași cauză (“acte de terorism”, potrivit autorităților ruse), s-au prăbușit aproape în același timp (sâmbătă seara și sâmbătă noaptea) și sunt situate în aceeași zonă sensibilă – frontiera cu Ucraina.
Duminică, mai multe aerodromuri militare au fost atacate de peste 100 de drone. Au ars bombardiere strategice, loviturile au fost date la mii de kilometri în adâncimea teritoriului rus, agenții Ucrainei au operat îndelung și eficient chiar sub nasul serviciilor secrete controlate de Putin.
Marți, piloni subacvatici ai Podului Crimeea au fost avariați în urma unei spectaculoase explozii.
Comunicarea
În privința podurilor din Briansk și Kursk, misterul a fost cultivat într-un mod interesant, autoritățile ruse părând că au fost “invitate” să îl dezlege ele însele, public și cu subiect și predicat: “acte teroriste”, interferență ilegală în operațiunile dr transport”.
În noul dezastru care a urmat la scurt timp – cel de pe aerodromurile-gazdă pentru bombardierele strategice – Kievul a preluat subit și foarte deschis inițiativa strategică în materie de comunicare, povestind ce s-a întâmplat, cum și în ce condiții, de unde s-a acționat, de când și de cât timp fusese planificat.
Același model de comunicare a fost menținut și în următorul dezastru operativ și de PR, trăit de ruși, explozia de la pilonii Podului Crimeea.
Mai mult, perfect coordonat, comunicatorii au fost tocmai cele mai înalte figuri din statul ucrainean: președintele, prim-ministrul, șeful SBU, principalul serviciu de informații al țării.
Orizontul
Cu o generozitate de zile mari în a oferi detalii suculente despre operațiuni, cu o stridentă atenție la forma în care le-au comunicat (de pildă, imaginea postată cu șeful SBU aplecat deasupra diagramei cu aerodromurile vizate vorbește de la sine) și totodată vizibil interesați să sporească sentimentul de insecuritate în rândul rușilor (premierul Denis Șmihal a avertizat că “se poate întâmpla din nou”), responsabilii de la Kiev dau acum toate semnele posibile că au în vedere deschiderea unui larg front politic, iar nu doar militar, pe teritoriul Rusiei.
Adevărul este că, având în vedere limitele obiective și subiective ale sprijinului internațional, având în vedere limitele demografice și politice ale Ucrainei în materie de resursă umană angajabilă în război și totodată având în vedere abordarea stalinistă a lui Putin în ceea ce privește resursa umană rusească trimisă pe front, din perspectiva Kievului drumul cel mai scurt și mai viabil către pace e tot mai clar unul singur: clătinarea regimului Putin până la prăbușirea acestuia.
Desigur, e ușor de spus, dar greu de făcut.
Pe de altă parte, în acești peste trei ani și trei luni de când a început războiul, niciun moment nu a fost mai prielnic decât jumătatea lui 2025 pentru ca ucrainenii să înceapă să lucreze sistematic pe această direcție, iar aliații lor să accepte în sfârșit inevitabilul, înfrângându-și deopotrivă preocupările angoasante legate de implicațiile unei Rusii intrate brutal în zodia schimbării de regim.
De ce este jumătatea lui 2025 un astfel de moment prielnic?
- Pentru că războiul este deja prea lung pentru toată lumea – ucraineni și aliați.
- Pentru că la Casa Albă este azi Donald Trump.
- Pentru că inovațiile tehnologice și tactice demarate cu ani sau luni în urmă de către Kiev încep să atingă maturitatea.
- Pentru că economia Rusiei este pur și simplu profund și structural afectată de consumul aberant de război.
- Pentru că Putin a făcut în mod ireversibil clar că nu va renunța la război sub nicio formă atâta vreme cât termenii păcii nu vor fi scriși exclusiv de pixul dictatorului rus.
Pentru a dărâma un regim precum cel de la Moscova, ori se revoltă populația ca în Franța anului 1789, ori începe războiul fratricid între membrii regimului. Ori ambele, bineînțeles.
Populația rusă a demonstrat însă că, pentru a se debarasa de dictator, are nevoie de stimuli infinit mai sălbatici decât cei care s-au manifestat în cei trei ani și trei luni de conflict.
Docilitatea rușilor are rădăcini adânci. Unele sunt istorice – generație după generație a crescut și s-a obișnuit în dictatură, respectiv rușii de la firul ierbii sunt încă într-o proporție foarte mare mândri de imperialismul liderilor lor (popularitatea lui Putin a explodat după anexarea Crimeei).
Iar unele sunt de circumstanță – represiunea în creștere liniștește un număr în creștere din rândul nemulțumiților, iar sumele enorme de bani pe care statul rus le oferă familiilor de bărbați plecați la război… ei bine, aceste sume uriașe liniștesc și ele, chiar îi și bucură enorm pe beneficiari deja aflați în plată, ca și pe potențialii beneficiari.
Altfel spus, dacă Ucraina s-ar baza doar pe populația Rusiei, într-un eventual obiectiv de prăbușire a regimului Putin, așteptarea ar fi nefezabil de lungă.
Soluția probabilă ar putea veni dintr-un amestec de creștere a stimulării nemulțumirii populației și de creștere a stimulării elementelor care compun regimul, de a se bate între ele și de a plonja în haos.
Operațiunile ucrainene din ultimele zile, prin sincronizarea lor, prin impactul psihologic produs mai ales în eșaloanele superioare ale regimului rus, se încadrează destul de bine în scenariul optim.
Cu cât războiul este dus mai aproape de cetățeanul rus și cu cât sunt mai excentrice și spectaculoase trăsăturile acestui război adus în proximitatea cetățeanului rus, crește pentru Kiev și șansa de a obține reacții populare în cheia urmărită.
Din nou, operațiunile ucrainene din ultimele zile corespund dezideratului. Dar, deși necesare, ele nu sunt însă și suficiente. Prin urmare, va mai fi nevoie de alte și alte episoade similare.
Însă partea cea mai interesantă este aceea că un asemenea tip de operațiuni pot crea mai rapid, mai multe și mai largi falii în interiorul regimului decât în rândul populației.
De pildă, Putin trebuie că este acum extrem de frustrat de treaba lamentabilă făcută de armată și de serviciile secrete în toate episoadele consumate între sâmbătă seară și marți dimineață. Este nevoie să cadă capete, este nevoie cel puțin să fie căutați vinovați… în interior.
Apoi, intră în joc și variabila numită “paranoia”. Ca orice dictator autoizolat de lume și frustrat de eșecul rușinos și totodată consolidat de a captura Ucraina, Putin e azi în situația de a se teme și pentru viața sa, și pentru deznodământul așa-zisei operațiuni speciale pe care a comandat-o.
Cu cât devine mai paranoid, cu atât mai bine pentru Ucraina. Istoria are o lungă listă de dictatori odioși pe care paranoia i-a mâncat de vii precum bacteriile care macină țesutul viu.
Din nou, genul de operațiuni ucrainene la care am asistat de sâmbătă seara până marți dimineață corespunde stimulilor ce pot accelera paranoia odiosului de la Kremlin.
La fel, modul în care au comunicat în aceste zile oficialii ucraineni – de la președinte, la șeful SBU și până la prim-ministru – indică un demers conștient al acestora în direcția alimentării acestei paranoia deopotrivă în mintea lui Putin și în mintea celor din anturajul său.
Îndrăzneala și rezultatele acestor operațiuni pot foarte ușor alimenta ideea, la Kremlin, că așa ceva ar fi fost imposibil fără aportul unor trădători din eșaloane superioare și, în orice caz, că așa ceva ar fi fost imposibil fără un ocean de incompetenți și de idioți de la vârful a numeroase structuri de forță.
În același timp, îndrăzneala și rezultatele acestor operațiuni este probabil să aibă impact și de jos în sus, nu doar de sus în jos – adică și de sub Putin până la Putin, iar nu doar de la Putin către cei de sub el.
Iar la rândul lor, și cei din ierarhiile aflate mai jos au, în contextul de față, toate motivele să se întrebe ce mai reprezintă cei câțiva cocoțați foarte sus, inclusiv cel cocoțat în vârful vârfurilor puterii. Pe cine mai sperie acești “uriași”, cât de competenți sunt până la urmă, cât de dedicați sunt în realitate cauzei comune?
Neîncrederea reciprocă între elitele ruse de pe toate palierele devine mină de aur pentru elita conducătoare de la Kiev.
În orice caz, după loviturile date de Ucraina în ultimele zile, nu este deloc exclus ca principala preocupare a lui Putin să devină nu dezvoltarea frontului militar din Ucraina, ci dezvoltarea frontului politic din Rusia.
Dacă ucrainenii au cumva în lucru și chiar vor începe în perioada ce vine inclusiv o serie de lovituri spectaculoase date foarte aproape de Moscova, asta va oferi indicii și mai solide că responsabilii de la Kiev urmăresc strategic căderea regimului Putin.
Mai mult, de dragul creșterii randamentului loviturilor din aceste zile, ucrainenii chiar au nevoie de lovituri spectaculoase date și în proximitatea capitalei ruse.
E foarte probabil ca oficialii de la Kiev să fie extrem de conștienți de asta. Prin urmare, devine foarte probabil ca așa ceva să se și întâmple într-un orizont deloc îndepărtat.
