„Având în vedere sprijinul public puternic pentru Conferința privind viitorul Europei, eșecul de a face cel puțin câțiva pași spre dezvoltarea unei viziuni europene comune va reprezenta o oportunitate majoră ratată. Mai rău, i-ar descuraja pe cei care și-au permis creșterea așteptărilor”, scrie Ana Palacio, pentru Project Syndicate.
<< A început mult-așteptata Conferință privind viitorul Europei. Anunțată de Comisia Europeană și Parlamentul European la sfârșitul anului 2019, conferința reprezintă „o serie de dezbateri și discuții conduse de cetățeni, care le va permite oamenilor din întreaga Europă să-și împărtășească ideile și să contribuie la modelarea viitorului nostru comun”. Este puțin probabil să şi livreze.
Nu aș vrea altceva decât ca această conferință să producă o viziune comună asupra viitorului Europei, consolidând bazele Uniunii Europene și diminuând cântecul de sirenă al populismului. Să luăm în considerare un lucru: conferința a fost aproape anulată înainte de a începe, din cauza provocărilor organizaționale, multe dintre ele rodul unor lupte instituționale. Cum se poate aștepta ca UE să articuleze o viziune comună, modelată de vocile oamenilor săi, dacă abia poate introduce o platformă pentru discuții?
În cele din urmă, instituțiile europene și-au finalizat negocierile – după ce s-au confruntat cu de toate, de la apartenența instituțională a președintelui conferinței la entitatea care ar canaliza discuția spre propuneri finale – și evenimentul a fost salvat. Cu toate acestea, urmărind procedurile de până acum, cu greu s-ar bănui că scopul său este de a restabili legătura democratică dintre UE și cetățenii săi.
Aceasta este parțial o chestiune de politică. De la început, a fost un secret deschis faptul că această conferință a fost programată în conformitate cu ciclurile electorale franceze și germane. Se intenţiona ca partea de concluzii să coincidă cu candidatura pentru realegere a președintelui francez, Emmanuel Macron, în aprilie 2022 și cu asumarea de către Franța a președinției Consiliului European.
Și, de fapt, Macron a fost cel care a dat startul evenimentului. Într-un discurs introductiv de 20 de minute – dublând timpul alocat – el a lăudat energic „modelul european” de combatere a pandemiei COVID-19 și a impulsionat sesiunile plenare ale Parlamentului European să revină la Strasbourg. Nu a fost chiar strigătul de luptă pentru angajamentul cetăţenesc pe care l-am fi putut aștepta.
De asemenea, componența plenului nu sporește credibilitatea misiunii de consolidare a democrației: din 433 de membri, doar 108 sunt reprezentanți ai cetățenilor (însărcinați să vorbească în numele cetățenilor europeni și naționali). Și există doar opt reprezentanți ai sindicatelor, ai angajatorilor și ai organizațiilor societății civile.
Restul plenului este puternic antidemocratic. Grupul cuprinde 108 reprezentanți din Parlamentul European, 54 din Consiliu (doi pentru fiecare stat membru) și trei din Comisia Europeană, precum și 108 reprezentanți din parlamentele naționale.
Raportul dintre liderii politici și reprezentanții cetățenilor nu este deloc ceea ce ne-am aștepta să vedem la o conferință care ar trebui să fie dedicată, în primul rând, angajamentului direct al cetățenilor. Există acum riscul ca această conferință să fie pusă în umbră de o bătălie prin proxy între instituțiile UE: Parlamentul European speră să lanseze dreptul la inițiativă legislativă, iar Consiliul încearcă să restrângă așteptările.
Chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla, cei care speră că această conferință va pregăti calea reformei UE – la fel cum a făcut Declarația Schuman, în 1950 – vor fi probabil dezamăgiți. Realitatea rece este că puterile (statele membre ale UE) nu au voința politică necesară pentru a face posibilă o schimbare semnificativă. Și putem uita de modificările tratatului.
Desigur, UE a demonstrat că este capabilă să își asume un rol și să elaboreze reforme creative care nu necesită modificarea tratatelor sale fondatoare. Însă astfel de evenimente sunt rare și au avut loc întotdeauna în ceasul al unsprezecelea, după o lungă și sumbră privire în prăpastie, cum ar fi în timpul crizelor privind datoria suverană și cea a migrației, din ultimul deceniu. Soluțiile reactive, întârziate și parțiale pot preveni dezastrul, dar nu pot constitui baza unei UE unite și credibile.
Este puțin probabil ca această conferință să producă viziunea de care are nevoie Europa. Da, UE va publica o listă de obiective admirabile și previzibile, care vor acoperi totul, de la schimbările climatice și inovare până la creșterea incluziunii. Iar piața internă rămâne la fel de importantă ca oricând.
Dar acest lucru nu este același cu stabilirea unei înțelegeri autentice și concrete a modului în care doresc cetățenii să arate viitorul lor, ca europeni. Aceasta este o condiție prealabilă pentru relaxarea controlului populismului și restabilirea aspectelor cheie ale contractului social.
Desigur, Europa nu va fi niciodată o entitate omogenă, iar perspectivele vor varia. Criza migrației arată foarte diferit pe țărmurile italiene și grecești decât pe polderele din Olanda. O manevră agresivă a Rusiei nu va stârni frica în inimile spaniolilor, așa cum se întâmplă cu estonienii, letonii și lituanienii.
Dar acest lucru nu exclude o viziune larg împărtășită. Și, având în vedere sprijinul public puternic pentru conferință, eșecul de a face cel puțin unii pași spre dezvoltarea uneia ar însemna o oportunitate majoră ratată. Mai rău, i-ar descuraja pe cei care și-au permis creșterea așteptărilor. Acest lucru nu este cu siguranță în interesul UE. >>
