„Prăbușirea Occidentului în Afganistan arată că instituțiile democratice nu pot fi înființate prin forță și ajutor extern. Pentru Uniunea Europeană, lecția ar trebui să fie clară: dacă nu va da exemplu și nu-și va expulza propriii lideri autoritari, angajamentul declarat față de democrație nu va însemna nimic”, scrie Daron Acemoglu, pentru Project Syndicate.
<< După adoptarea de către Ungaria a legislației care interzice „conținutul LGBTQ” în școli, în luna iunie, premierul olandez, Mark Rutte, a concluzionat că țara „nu mai are loc în UE”. Are dreptate. Uniunea Europeană ar trebui să înceapă procesul de expulzare a Ungariei și ar trebui să ia în considerare să facă același lucru cu Polonia.
În ultimul deceniu, Ungaria și Polonia au subminat în mod constant statul de drept și instituțiile democratice, care se presupune că ar fi în centrul proiectului european. Auto-intitulata „democrație iliberală” a prim-ministrului maghiar, Viktor Orbán, este un nume greșit: nu mai e nicio democrație despre care să vorbim. Instanțele sunt din ce în ce mai mult sub controlul partidului Fidesz, al lui Orbán; mass-media mai are puțină libertate; organizațiile societății civile funcționează sub amenințare constantă; iar universitățile au fost deja dezbrăcate de puțina lor autonomie.
Între timp, în Polonia, partidul de guvernământ, la fel unul autoritar, Lege și justiție (PiS), a mers deschis pe urmele lui Orbán. Deși nu a călărit încă societatea civilă și opoziția în același grad, partidul subminează în mod constant instituțiile democratice ale țării.
Din perspectiva UE, refuzul celor două țări de a participa la un nou Parchet European ar trebui să fie ultima picătură. Lansat în iunie, EPPO are un mandat de investigare și urmărire penală a fraudei, delapidării și altor infracțiuni care implică fonduri UE. Nu este surprinzător că există suficiente dovezi care implică atât Fidesz, cât și PiS în astfel de abuzuri. Refuzând să recunoască autoritatea EPPO chiar dacă continuă să primească fonduri UE, Ungaria și Polonia își bat joc de proiectul european și de tot ceea ce reprezintă el.
Mai mult, există un alt argument pentru ca UE să acționeze Ungaria și Polonia. Odată cu recucerirea Afganistanului de către talibani, nu mai există nicio îndoială că efortul occidental de a stabili democrația și statul de drept prin forță și ajutor extern a eșuat. De acum înainte, țările occidentale vor trebui să conducă prin forța exemplului. Așa cum spunea președintele american Jimmy Carter, în discursul său inaugural: „Cel mai bun mod de a spori libertatea în alte țări este să demonstrezi aici că sistemul nostru democratic este demn de imitat”.
În noi cercetări care examinează date din peste 110 țări, Nicolás Ajzenman, Cevat Giray Aksoy, Martin Fiszbein, Carlos Molina și cu mine arătăm că instituțiile democratice generează o încredere mai mare atunci când furnizează în mod fiabil creștere economică, pace, stabilitate și servicii publice. Dovezile din ultimele patru decenii sugerează că democratizarea se desfășoară în valuri regionale, parțial pentru că cererea de democrație se răspândește de la o țară la alta. Inversările democrației au urmat un model similar. Când democrațiile existente par mai puțin demne de emulare, instituțiile democratice sunt mai puțin susceptibile să se răspândească.
Aceste considerații se aplică dublu pentru UE, având în vedere că misiunea sa este de a înființa instituții democratice la nivel supranațional. Într-un moment în care cooperarea globală este necesară mai mult ca niciodată, experimentul istoric al UE ar trebui privit ca un succes.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, continentul era devastat și scobit din punct de vedere economic, după ce își folosise toate resursele pentru armament. În timp ce Statele Unite erau inundate de tehnologii moderne, cum ar fi frigiderele, încălzirea centrală, instalațiile sanitare interioare și sistemele de transport civil, acestea nu se găseau nicăieri în Europa.
În Marea Britanie, care se descurcase mai bine decât restul continentului, doar jumătate din case aveau, în 1947, apă caldă sau instalații sanitare interioare. În Germania, multe orașe importante – inclusiv Hamburg, Köln, Düsseldorf, Dresda și Berlin – au fost ruinate după bombardamentele aliate. Până la 20 de milioane de germani erau fără adăpost și 10% din populația dinainte de război era moartă. Restul Europei nu era nici el într-o situație mult mai bună. Franța, Belgia și Olanda ocupate s-au confruntat cu recuperări care au durat mult, după ce fuseseră jefuite sălbatic de către naziști.
În plus, animozitățile istorice – în special împotriva Germaniei – au fost la un nivel istoric. Mulți au presupus că comunismul sau dictaturile conservatoare au mai multe șanse în a se impune decât democrația. Pacea era privită drept ceva subțire, în cel mai bun caz.
Dar, după cum știm acum, pacea a prevalat și democrația a prins rădăcini și a înflorit în toată Europa de Vest, cu excepția Spaniei și Portugaliei (care au rămas sub propriile dictaturi cvasi-fasciste câteva decenii). Din punct de vedere economic, situația s-a îmbunătățit aproape incredibil; cele trei decenii care au urmat războiului au devenit cunoscute sub numele de les trente glorieuses – glorioșii 30 de ani.
Mai recent, extinderea UE către Europa Centrală și de Est a fost inițial și un succes. Este greu de imaginat că Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și țările baltice ar fi putut suferi o tranziție democratică atât de rapidă fără perspectiva aderării și finanțării la UE. Și este la fel de puțin probabil ca Polonia să fi devenit una dintre cele economiile cu cea mai rapidă creștere din lume, fără UE.
Dar expansiunea spre est pare acum călcâiul lui Ahile al Europei. Ungaria și Polonia au ajuns să simbolizeze disfuncționalitatea UE și punctele slabe instituționale.
Desigur, expulzarea Ungariei și amenințarea credibilă a Poloniei cu aceeași soartă este o decizie serioasă care nu ar trebui luată în grabă. Orice stat membru poate alege un guvern care ar putea încerca să slăbească instituțiile democratice (așa cum a făcut Italia cu Silvio Berlusconi și așa cum a făcut Marea Britanie cu Boris Johnson). În general, cel mai bun mod de a face față autorităților potențiale este de a permite instituțiilor democratice să își facă treaba și să aibă încredere în alegători pentru a elimina politicienii periculoși.
Dar Ungaria a devenit excepția care anulează regula. După mai bine de un deceniu sub partidul Fidesz al lui Orbán, democrația sa pare să fi fost rănită fatal, ridicând îndoieli că alegătorii ar putea înlătura vreodată regimul actual.
Cu cât mai mult continuă UE să trateze Ungaria ca pe o democrație normală, cu atât va mai mult va produce daune propriei sale mărci. Ar trebui să înceapă procesul de modificare a regulilor sale, astfel încât să poată lua măsuri împotriva Ungariei și Poloniei, chiar dacă aceste țări încearcă să își folosească puterea de veto. Apoi, ar trebui să invoce articolul 7 din Tratatul Uniunii Europene pentru a suspenda drepturile de vot ale Ungariei și apoi pentru a opri livrarea de fonduri UE către țară, în timp ce elaborează cea mai bună modalitate de încetare a calității de membru. Cu excepția unei reveniri miraculoase, în ultimul moment, la democrație, Ungaria trebuie să plece pentru ca proiectul european să supraviețuiască. >>
