Imaginile sunt atrăgătoare, ritmul și rima sunt înălțătoare. „De la râu la mare”, spune sloganul popular, „Palestina va fi liberă!”. În ultimele zile, acest cuplet a răsunat în piețe de la Toronto la Berlin. Purtând eșarfe keffiyeh în carouri, elevii californieni l-au declamat în timp ce străbăteau coridoarele școlilor. Activiștii au proiectat cuvintele pe un perete al unei universități din Washington, DC, scrie The Economist.
<< Ce înseamnă aceste cuvinte? În aparență, un jurământ idealist de eliberare, expresia veche de zeci de ani conține, de asemenea, o amenințare: râul este râul Iordan, marea este Marea Mediterană, iar libertatea, în acest caz, implică distrugerea statului Israel. Acesta este cu siguranță sensul pe care Hamas îl atribuie expresiei. Copiii care o scandau la baza coloanei lui Nelson din Londra la 21 octombrie, în timpul unui mare marș pro-palestinian, poate că nu au înțeles amenințarea. Dar mai mulți participanți la marș care strigau cuvintele sau le purtau pe pancarte păreau să fie conștienți de ea, intrând în defensivă atunci când li s-a cerut să le explice.
„Oricine este atent știe exact ce înseamnă acest lucru”, spune Jonathan Greenblatt de la Liga Anti-Defăimare, un grup american împotriva urii care, aidoma organismelor de supraveghere din Marea Britanie și din alte părți, a documentat o creștere abruptă a incidentelor antisemite de la raidul sângeros al Hamas asupra Israelului din 7 octombrie.
(Incidentele islamofobe s-au înmulțit și ele în mai multe țări.) Omniprezența acestei mantre înșelător de dure evidențiază o schimbare importantă în atitudinea occidentală față de conflictul israeliano-palestinian. Trei forțe conexe o determină: tehnologia, demografia și ideologia.
Stânga occidentală a simpatizat cândva cu sionismul. Acest lucru s-a schimbat în mod semnificativ după războiul de șase zile din 1967 și ocuparea israeliană a Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza. În special de la sfârșitul apartheidului din Africa de Sud, cauza palestiniană a fost o problemă talismanică pentru occidentalii de stânga. De ce a dobândit acest statut este o chestiune ce ar trebui dezbătută. În unele analize, Israelul servește drept avatar al puterii americane sau al luptelor coloniale trecute. Grupurile evreiești și alții s-au întrebat de ce victimele din, să zicem, Siria sau Afganistan – unde autorii, precum și victimele sunt musulmani – stârnesc mai puțină îngrijorare plină de bune intenții.
După o perioadă în care această problemă a pierdut din importanță în diplomația occidentală și pe prima pagină a ziarelor, situația dificilă din Gaza inspiră acum proteste și dispute ca niciodată înainte. O sumedenie de scrisori deschise ale artiștilor și ale altor personalități au denunțat bombardamentele Israelului și acordul liderilor occidentali cu privire la acestea. (Contra-petițiile deplâng atrocitățile din 7 octombrie și afirmă dreptul Israelului la autoapărare). Mitinguri pro-palestiniene au avut loc în multe orașe, inclusiv în unele în care au fost teoretic interzise.
Reincriminările curg în ambele sensuri. În Marea Britanie, reticența BBC de-a se referi la Hamas ca fiind „teroriști” a dus la un scandal. Se pare că Dave Chappelle, un comediant american, a avut o ceartă cu clienții la un concert în Boston după ce a deplâns criza din Gaza. Unii studenți americani au fost hăituiți pentru opiniile lor puternic anti-israeliene; discuții ale unor autori palestinieni au fost anulate. Palestine Legal, care sprijină activiștii pro-palestinieni din America, afirmă că aceștia „se confruntă cu un val de reacții tip McCarthy care le vizează mijloacele de trai și carierele”.
Vizualizare dureroasă
„Tăcerea înseamnă violență”, este un alt slogan popular al protestelor, o poziție adoptată de unii din toate taberele. O serie de instituții, de la universități la sindicate, au fost criticate pentru formularea declarațiilor lor publice sau pentru că nu au emis una. Apelurile la pace au fost asimilate cu resemnarea. Iar susținătorii atât ai Israelului, cât și ai Palestinei fac analogii cu Ucraina pentru a demonstra presupusa ipocrizie a taberei adverse. Susținătorii palestinienilor văd Gaza ca pe o victimă (ca și Ucraina) a invaziei unui vecin agresiv. Pro-israelienii arată cu degetul spre incursiunea Hamas și îi compară barbaria cu crimele de război rusești.
Pasiunile polarizante și sloganurile virale sunt, în parte, o manifestare clară a efectului de cameră de ecou al rețelelor de socializare. Milioane de oameni au vizionat cu groază imaginile cu atrocitățile comise de Hamas. Mulți alții sunt, în schimb, șocați de imaginile cu agonia din Gaza. În Germania, de exemplu, unde o sinagogă a fost incendiată și stelele lui David au fost inscripționate pe casele evreiești, unii islamiști există în „societăți paralele”, bazându-se pe știrile digitale și de peste ocean, spune Felix Klein, comisarul federal pentru antisemitism. La fel, adaugă el, fac și mulți dintre cei de extremă-dreapta, care comit cele mai multe infracțiuni antisemite din țară. (Acolo, ca și în America, cele două grupuri au făcut front comun online).
Mai rău, clipurile și imaginile sfâșietoare provin uneori din țara sau războiul nepotrivit, sau chiar din jocuri video. La fel ca și efectul de cameră de ecou, dezinformarea online este o problemă familiară care a părut mai acută ca niciodată în timpul crizei actuale.
Explozia de la spitalul Ahli Arab din 17 octombrie a fost un exemplu suprem de amploare și influență a falsurilor. Preluate rapid de marile agenții de presă, relatările înșelătoare au contribuit, în scurt timp, la anularea unui summit între liderii arabi și președintele Joe Biden. Cererea de dezinformare, consideră Peter Pomerantsev de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, este o problemă chiar mai mare decât oferta. Pe timp de război, „oamenii caută motive pentru a-și confirma prejudecățile”, spune el. „Nu este vorba despre fapte”.
Obiceiurile de pe ecran încurajează o altă trăsătură frapantă a reacțiilor la război: „gameificarea” știrilor, prin care ironia și spargerea tabuurilor sunt apreciate, chiar și în mijlocul celor mai grave calamități. Deltaplanele cu care unii dintre criminalii Hamas au zburat spre Israel au fost, pentru câțiva spectatori, demne de un meme. Black Lives Matter Chicago a postat pentru scurt timp o imagine a unui deltaplan cu cuvintele: „Sunt alături de Palestina”. „De la Chicago la Gaza”, spunea un alt mesaj, „de la râu la mare”.
În ceea ce privește demografia: imigrația este unul dintre factorii care înclină războiul cultural din Occident față de cel tragic din Orientul Mijlociu. Populația musulmană din țările occidentale este atât în creștere, cât și în schimbare în ceea ce privește compoziția. În trecut, notează Yunus Ulusoy, de la Centrul de studii turcești și de cercetare a integrării din Essen, populația musulmană din Germania era preponderent de origine turcă. În prezent, spune el, aproximativ 2,1 milioane de musulmani din această țară au rădăcini în Siria, Irak și în alte locuri ostile Israelului. Aceștia și-au adus cu ei viziunea asupra conflictului – modelată, spune Ulusoy, de un sentiment de solidaritate cu ummah, sau comunitatea musulmană globală.
Între timp, conștientizarea nazismului și a Holocaustului, care timp de decenii a influențat atitudinile germane față de Israel și antisemitism, este în declin. Unii musulmani, spune profesorul Julia Bernstein de la Universitatea de Științe Aplicate din Frankfurt, consideră că acest trecut îngrozitor „nu este istoria noastră” și că ei sunt acum adevăratele victime ale prejudecăților în Germania.
Franța, notează Dominique Moïsi, un eminent comentator francez, găzduiește atât cea mai mare populație musulmană din Europa de Vest, cât și cea mai mare populație evreiască. Ea are o istorie recentă traumatizantă a terorismului islamist și una mai îndepărtată a colaborării cu naziștii, ambele având tendința de a consolida sprijinul pentru Israel. Dar, de asemenea, adăpostește și tensiuni contrare de antiamericanism și de vinovăție pentru colonialismul francez în lumea arabă. Rezultatul, spune Moïsi, este un „conflict al amintirilor” care se manifestă în politică și pe străzi.
În America, cea mai influentă reprezentare a Israelului în cultura populară este, probabil, „Exodul”. Romanul lui Leon Uris, publicat în 1958, dramatizează nașterea statului și a devenit un film cu Paul Newman în rolul principal. („Ca piesă de propagandă”, a declarat David Ben-Gurion, primul prim-ministru al Israelului, „Exodus” a fost „cel mai mare lucru scris vreodată” despre țară). În general, americanii rămân mult mai susținători ai Israelului decât europenii. Sondajele efectuate începând cu 7 octombrie arată o întărire a sprijinului pentru acesta, în special în rândul democraților.
Există însă un aspect demografic important. După cum spune Tim Malloy, analist de sondaje la Universitatea Quinnipiac din Connecticut, americanii mai tineri sunt mult mai puțin înclinați să susțină Israelul decât bătrânii lor. De asemenea, aceștia au o părere mai favorabilă despre poporul palestinian. Potrivit sondajelor realizate de Pew, această diferență de simpatie între generațiile americane se adâncește.
Mulți alegători tineri nu au amintiri directe ale atacurilor de la 11 septembrie 2001, o calamitate care a modelat opinia americanilor mai în vârstă despre teroriștii islamiști precum Hamas. Perspectivele lor divergente reflectă, de asemenea, cea de-a treia forță care influențează atitudinile occidentale: o ideologie binară care a apărut în universitățile americane pentru a câștiga convertiți pe scară largă.
Dincolo de bine și de rău
A vedea lumea în termeni maniheiști poate fi reconfortant. Aceasta transformă problemele confuze în simple confruntări între bine și rău, conferind o aureolă de virtute celor care aleg partea corectă. După cum susține Yascha Mounk, autorul cărții „Capcana identității”, ideologia emergentă oferă exact această formă de confort, împărțind lumea în categorii opuse – colonizator și colonizat, asupritori și asupriți – adesea pe criterii rasiale. În esență, ea transpune termenii dezbaterilor americane despre rasă în alte locuri și probleme. „Marca americană de anticolonialism”, glumește Mounk, „este uimitor de colonialistă”.
Într-o epocă polarizată, mulți oameni își reglează opiniile în funcție apartenența lor politică și nu invers. În opinia lui Mounk, acest lucru face parte din atracția noii ideologii: ea oferă un vocabular universal care poate fi aplicat la orice conflict. În această schemă, cei neputincioși nu pot greși, cu atât mai puțin față de cei puternici – și nimeni nu poate fi ambele. Mișcările de eliberare de toate tipurile sunt legate, așa cum se pretindea că sunt insurgențele comuniste în timpul Războiului Rece. În timp ce rachete de semnalizare în culorile steagului palestinian erau aprinse la Piccadilly Circus, un protestatar din Londra care ținea o pancartă „Queers for Palestine” a explicat că „Toate luptele sunt conectate”.
Această filozofie este croită pe măsură pentru postările și limitele de caractere ale postărilor pe rețelele de socializare, poate unul dintre motivele pentru care câștigă adepți. Dar ea interzice echilibrul și judecățile nuanțate pe care le cer ostilitățile intratabile din lumea reală. În special, deoarece palestinienii sunt prezentați ca fiind neputincioși, iar Israelul este catalogat ca fiind puternic, rezultă că israelienii nu se pot califica drept victime. Nu contează exilul evreilor Mizrahi din țările arabe în Israel. Holocaustul este istorie veche.
Schema apare în mod evident în referirile la crimele comise de Hamas ca formă de „rezistență” sau de „decolonizare”, precum și în declarația unor studenți de la Harvard care au considerat Israelul „în întregime responsabil” pentru masacrarea propriilor cetățeni. Mulți evrei, atât în Israel, cât și în diaspora, percep un dispreț mai larg față de suferința Israelului – nu doar o simpatie mai mică decât cea de care a beneficiat, de exemplu, în timpul crizei ostaticilor de la Entebbe din 1976, ci un vid. Între timp, dacă problema este simplă din punct de vedere moral, pentru mulți activiști occidentali remediul este tranșant și drastic: nu soluția cu două state de altădată, ci o Palestină care să se întindă „de la râu până la mare”.
Prieteni ca aceștia
În elita politică de stânga, imaginea este total diferită. Atât Biden, cât și Sir Keir Starmer, liderul Partidului Laburist din opoziție din Marea Britanie, au oferit Israelului un sprijin ferm. Cu toate acestea, escaladarea atitudinii unor membri de rând față de război ar putea avea consecințe de durată – atât în Orientul Mijlociu, cât și în Occident.
Biden, Sir Keir și alți lideri au fost atacați de unii din partidele lor pentru că au refuzat să ceară o încetare a focului. Această dezaprobare – adesea motivată mai degrabă de compasiunea naturală pentru civilii palestinieni decât de ideologie – i-ar putea costa voturi, musulmane și nu numai, în ceea ce ar putea fi alegeri strânse anul viitor. (Este posibil ca Biden să fi cântărit acest risc în raport cu costul potențial mai mare al susținerii unei încetări a focului).
Aceasta ar putea să nu fie singura formă de reacție politică. O mulțime de alegători liberali sunt consternați de reacțiile unor oameni cu care, în trecut, se simțeau în mare măsură aliniați. Coaliția lor cu alegătorii mai radicali era deja sub presiune; pentru unii liberali, fundamentul de valori comune pe care credeau că îl susținea pare să se fi destrămat. Dacă dezbaterea despre Gaza a fost un simptom al polarizării în Occident, s-ar putea dovedi a fi și o cauză de realiniere.
Consecințele pentru Israel și pentru Orientul Mijlociu sunt imprevizibile. Cel puțin pe termen scurt, repulsia față de Hamas pare să depășească orice scrupule pe care americanii le-ar fi putut avea înainte de război în legătură cu derapajul spre dreapta al Israelului sub conducerea lui Benjamin Netanyahu. Majoritatea americanilor, inclusiv majoritatea democraților, spun în sondaje că susținerea Israelului este în interesul americanilor. În ce măsură și pentru cât timp va rămâne așa depinde de o serie de necunoscute – începând cu desfășurarea și rezultatul unei invazii terestre în Gaza și cu noua dispensă care ar putea urma. Evoluțiile din politica internă vor conta, inclusiv fervoarea îmbrățișării izolaționismului de către republicani.
Totuși, din punct de vedere israelian, traiectoria pe termen lung a opiniei din America este îngrijorătoare. Iar în Europa, pe măsură ce Al Doilea Război Mondial dispare din memoria vie și crește influența votanților musulmani, sprijinul pentru Israel ar putea continua să se diminueze, în special la stânga.
Chiar și în timp ce dezastrul din Israel și Gaza se desfășoară, una dintre direcțiile sale morale este deja clară. Pe fondul fluxului necontrolat de imagini și idei, opinia publică occidentală și conflictele geopolitice se întrepătrund în moduri noi și explozive. Războaiele culturale și războaiele reale nu mai sunt lupte separate. >>
