Există între ciracii lui Putin o profundă armonie facială, fie că vorbim de însuși satrapul Vladimir Vladimirovici ori de Serghei Șoigu sau de dementul de la Roscosmos, Rogozin: mușchii feței complet secați de emoții, un „blackout” între privire și inimă (sensul teologic al inimii). Aceeași dogmă sepulcrală am putut-o vedea joi și pe figura de cyborg a lui Serghei Lavrov.
Semețindu-și fălcile de bulldog cu tupeul unui Lavrenti Beria, Lavrov ne-a anunțat din Antalya că Rusia nu a atacat Ucraina. Înjurăturile la adresa lui au curs râu. Numai că mesajul lui Lavrov n-a fost adresat audienței euroatlantice, ci este de uz intern. Nu-i atât de tâmpit, știe că n-are ce aparențe să mai salveze în ochii Occidentului, s-a autodesființat pe palierele diplomației, este un paria cu nimic mai breaz decât solii talibanilor sau lătrăii lui Kim Jong-un. Oricum stilul său măcelăresc îl făcea nefrecventabil, dar acum a devenit un jalnic traficant de orori. În mod normal, țărâna ucraineană ar trebui să fie mormântul carierei sale – evident, asta depinde și de cum se va negocia o eventuală pace, ținând cont și de procesul pentru crime de război, dacă o tabără a regimului va căuta să-și cumpere impunitatea pe lanțul de comandă.
Așadar, menestrelul (căci e și poet, în caz că nu știați) de externe al Rusiei a bifat doar un rol de teatru pentru buletinele de știri ale propagandei ruse. Bucățica sa de briefing va fi alipită enormei mașinării de împrăștiat ceață în mințile rușilor, care le-a dat calendarul înapoi în anul 1979, când invazia sovietică în Afganistan le era prezentată ca o victorie a prieteniei între popoare și-a datoriei internaționliste; li se zicea că trupele sovietice construiau drumuri și școli în deșertul afgan, că medicii ajutau femeile din kișlakuri să nască – și alte aiureli, la fel cum acum li se spune că rușii implementează o „operațiune specială de salvare”, arătându-li-se scenete cu camioane militare care împart mâncare ucrainenilor înfometați de „nazistul” Zelenski.
Zombificarea sovieticilor a început însă să dea erori când aeroporturile militare s-au încărcat de „lalele negre”. Așa erau poreclite avioanele care transportau sicriele de zinc ale militarilor morți în Afganistan. Și tot aici e și acum buba Kremlinului, momentul în care familiile din Rusia își vor primi noii zinky boys, carnea de tun a dictatorului troglodit, colanul de cranii care va împodobi tabloul lui Petru I din biroul lui Putin.
Gen. Ben Hodges, fostul comandant al forțelor SUA în Europa, om care cunoaște bine „arta rusească” a războiului, a explicat într-un interviu pentru HotNews:
- „Eu cred că soluția decisivă trebuie să vină din interiorul Rusiei. Populația să zică: «destul». Cred că pentru noi prioritatea ar trebui să fie să ducem informația către populația Rusiei. Probabil că știi că pe 1 aprilie sunt recrutări pentru valul următor de recruți pentru armata Rusiei și în jur de 120 de mii de familii ruse vor trebui să-și trimită fii de 19, 20 de ani să se alăture armatei, pentru a fi apoi candidați să fie trimiși în Ucraina. Dacă părinții chiar înțeleg ce se întâmplă în interiorul Ucrainei acum, cred că va fi o mare problemă pentru Rusia. Imaginează-ți că jumătate, o treime din aceste familii vor zice «nu, fiul meu nu se va alătura armatei ca recrut pentru că acolo este o uriașă luptă»”
Probabil că asta va fi următoarea țintă majoră a staliniștilor, vrăjirea disperată a părinților. Se pregătește deja decuplarea Rusiei de la rețeaua globală de internet, care va fi practic echivalentul digital al unei cortine de fier. Un fel de gulag al serviciilor de internet. De fapt, acest război îi oferă lui Putin contextul de care avea nevoie pentru a testa conceptul de „internet suveran”, teoretizat de Igor Așmanov, superstar BigTech, magnat RUNET și soțul Nataliei Kaspersky, co-fondatoarea companiei de securitate antivirus Kaspersky Lab.
Teoriile sale, pe scurt:
- Google, Facebook, Twitter sunt arme ideologice îndreptate împotriva Rusiei;
- Google este o operațiune sub acoperire a serviciilor secrete americane;
- Fiecare țară are dreptul la „suveranitate informațională”, prin care guvernul controlează informația care ajunge la populație;
- Occidentul practică suveranitatea informațională camuflând-o în narațiunea libertății de exprimare;
- Dacă ideologia ta este importată, cum se întâmplă cu liberalismul, atunci înseamnă că joci după reguli străine și, prin urmare, ești dependent de o definiție străină a libertății și vinovăției;
- Ideologia nu trebuie importată, ci creată în interiorul țării, la fel ca sistemele operaționale, rachetele, insulina și grâul;
- Odată creată, ideologia trebuie protejată prin suveranitate informațională;
- La fel ca URSS, internetul se va prăbuși și se va sparge într-o mulțime de „interneturi suverane”, pe care statele le vor „naționaliza” pentru a putea fi adaptate securității naționale.
Peter Pomerantsev (autorul bestseller-urilor Nothing Is True and Everything Is Possible: The Surreal Heart of the New Russia și This Is Not Propaganda: Adventures in the War Against Reality) este unul dintre cei mai fini cunoscători ai subteranelor informaționale ale „Noii Rusii”. Pomerantsev susține că în cazul regimului Putin folosirea termenului propagandă este eronată, deoarece nu poate acoperi amploarea dezinformării ca politică de stat. Propaganda sovietică avea ca misiune, în Războiul Rece, livrarea externă a unei „povești științifice” despre superioritatea comunismului în bătălia sa istorică împotriva capitalismului, o poveste omogenă, coerentă în tacticile ei subversive. Pe când regimul Putin nu livrează Occidentului o poveste clasică de supremație (adică după tehnici sovietice), ci o viziune de viață bazată pe vacarm ideologic, pe un vacarm care golește de relevanță necesitatea faptelor și-a rațiunii în actul guvernării.
Între timp, civilii sunt uciși în Ucraina ca-n Counter-Strike, după doctrina „pământului pârjolit” folosită și-n Cecenia, și-n Siria și care ar putea fi rezumată prin această mărturie a unui fost soldat sovietic în Afganistan, consemnată de Svetlana Alexievici în „Soldații de zinc” (Ed. Litera, 2016):
- „Imaginația? Imaginația amuțește. Vezi cum, într-o baltă murdară de metal topit, rânjesc cranii arse – de parcă, în urmă cu câteva ore, murind, soldații n-ar fi răcnit, ci ar fi râs. Dar totul devine deodată obișnuit… Simplu… La vederea unui mort începi să simți o exaltare violentă și tulburătoare: nu eu am murit! Se petrece atât de repede… această schimbare… Foarte rapid. Și se petrece cu toți. La război, moartea nu mai are niciun mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul. Asta e legea războiului. «Două lucruri trebuie să știți să faceți aici – să mergeți repede și să ochiți bine. De gândit, gândesc eu», ne spunea comandantul. Trăgeam unde ni se ordona. Am fost învățat să trag unde mi se spune. Și trăgeam, n-aveam milă de nimeni. Puteam să omor și un copil.”
Cei mai mulți analiști au picat de acord în privința unui lucru: chiar și dacă, după tot sângele vărsat, își plantează un guvern-marionetă la Kiev, Putin n-are cum să țină un teritoriu atât de mare mai mult de 2-3 ani. Însă când vorbim de insurgența cu care se va confrunta, nu vă gândiți doar la caracterul ei local. Este un proces lung și extins de răzbunare. De pildă, acoliții lui Putin, toți cei care au investit în acest masacru, toți cei care dețin un rol instituțional în acest măcel nu vor mai avea liniște, indiferent unde se vor afla. Că vor fi într-o vilă din Moscova sau din Dubai, că vor fi păziți de sute de bodyguarzi, mereu vor trebui să privească peste umăr, așteptând acel glonț pe care stă scris numele lor.
