Masacrul a fost în mare parte comis de teroriști cu arme de foc. Dar din punct de vedere politic, în Israel, cu siguranță cuțite lungi vor fi scoase la iveală destul de curând. Este uman să presupui că lucrurile rămân mai mult sau mai puțin la fel. Apoi, istoria intervine cu un eveniment care schimbă jocul. Așa s-a întâmplat sâmbătă, 7 octombrie, când batalioane de militanți Hamas au invadat Israelul în timp ce acesta sărbătorea Sukkot.
Au reușit să ucidă sute de civili, iar pe alții să-i târască în Gaza, ca ostatici, în timp ce colegii lor lansau rachete asupra Tel Avivului și asupra altor orașe. A fost un eveniment atât de șocant încât a schimbat totul.
Asta se întâmplă pentru că Israelul, cu toată istoria sa de bravado și uneori imprudență, este o țară prosperă cu așteptări în mare parte occidentale legat de stilul de viață și securitatea cetățenilor săi. În ciuda unei istorii de terorism și violență, majoritatea oamenilor săi nu sunt potriviți să fie stoici în fața scenelor care s-au desfășurat aici în acest weekend.
Scene care includ nu doar clădiri în ruine și flăcări, ci și teroriști înarmați cu mitraliere care umblau necontrolat prin sate și orașe israeliene. Scene care includ și un videoclip cu femei plângând, duse de militanți în Gaza, prin teritoriul israelian, fără a fi opriți. Ostaticii, inclusiv o femeie în vârstă, au fost plimbați, în regim de paradă, în interiorul Gaza. Într-o înregistrare înfricoșătoare, o mamă cerea ajutor în timp ascundea cu copilul ei, iar atacatorii îi pătrundeau în casă.
Sunt cel puțin 600 de morți și 2000 de răniți, majoritatea covârșitoare a lor fiind civili. Raportat la populație, este echivalent cu patru tragedii 9/11 în Statele Unite.
Așa cum acele atacuri comise de Al-Qaida au deschis un nou capitol pentru Statele Unite, așa și acest atac pune capăt răbdării Israelului cu strategia pe care a urmat-o după expulzarea Autorității Palestiniene de către Hamas din Gaza, în 2007. Această strategie consta în acceptarea stăpânirii militante islamice în fâșia vecină, control strict asupra persoanelor și a lucrurilor care intră și ies, și acceptarea unor runde ocazionale de focuri de rachetă. Era înțeles că rachetele pot fi în mare parte oprite de sistemul Iron Dome și nu au șanse mari să ucidă multă lume – așa cum de altfel s-a și întâmplat.
Israelul nu a avut niciodată stomacul necesar pentru pierderile pe care le-ar putea absorbi prin lansarea unei invazii terestre menite să înlăture fizic Hamas. Și chiar dacă a ucis în mod cumulativ sute de civili în eforturile sale de a bombarda Hamas pentru a opri focurile de rachetă, în mini-războaiele din 2008, 2012, 2014, 2021 și 2022, nu a distrus niciodată Gaza în același mod în care forțele SUA au făcut-o în Mosul (Irak) și Raqqa (Siria) pentru a eradica Statul Islamic.
Dar având în vedere amploarea dezastrului de sâmbătă, este sigur să spunem că tancurile ar fi intrat deja în Gaza dacă nu ar fi fost problema cu ostaticii. Dacă sunt adevărate relatările din presa arabă, care susțin că 52 de civili și militari se află acum în interiorul fâșiei, acest lucru creează o nouă realitate explozivă. Se poate întâmpla aproape orice. Israelul este în stare de furie, nu are opțiuni bune, și există un sentiment puternic că așa ceva nu mai poate fi permis să continue.
Uni s-ar putea întreba de ce Hamas a decis să-și asume un astfel de risc, căci liderii grupului trebuie să știe că își pun în pericol controlul continuu asupra Gaza și asupra celor 2 milioane de oameni care suferă acolo. Logica dictează că grupul speră să extindă luptele într-un eveniment regional major – de exemplu, prin obligarea Hezbollah să deschidă un front nordic din Liban sau prin declanșarea unei a treia revolte palestiniene în Cisiordania, și chiar atragerea în conflict a celor două milioane de cetățeni arabi israelieni.
Acesta ar fi un scenariu mult diferit față de cel pe care prim-ministrul Benjamin Netanyahu îl spera: pacea cu Arabia Saudită care ar extinde acceptarea Israelului în regiune și nu ar necesita mișcări reale pentru a ușura suferința palestinienilor. Palestinenii au o istorie de ratări a oportunităților de a obține un stat independent, dar au și o modalitate de a împiedica încercările în a-i face irelevanți.
Este posibil, de asemenea, ca Hamas să fi fost ispitită să lovească de diviziunile interne toxice care au zguduit Israelul de la alegerea unei coaliții de extrema-dreaptă, cu 11 luni în urmă. Netanyahu, care este judecat pentru mită, conduce o coaliție plină de fanatici și rasism, al cărei băiat de vitrină este Ministrul Securității Naționale, un huligan care se laudă cu multiplele condamnări, inclusiv pentru susținerea terorismului.
Această coaliție, al cărei succes a rezultat din diviziile absurde din opoziție, a deschis două fronturi separate și a procedat astfel cu încrederea unui grozav care ar fi beneficiat de un mandat public puternic. Mai întâi, a căutat să extindă așezările evreiești pe terenurile ocupate și le-a dat frâu liber coloniștilor extremiști care, din când în când, îi terorizează pe palestinienii din Cisiordania.
Apoi a venit demersul de subminare a democrației israeliene, care a fost în mod eronat etichetat drept „reformă judiciară”. Acest plan – ale cărui 225 de legi propuse includ una care ar permite coaliției să interzică partidelor de opoziție să candideze – a determinat rezerviști și piloți israelieni să amenințe cu ignorarea convocărilor și i-a dat avânt celei mai mari mișcări de protest din istoria Israelului.
Această guvernare, care în ultimele luni coborâse vertiginos în sondaje, se găsește acum la conducerea unei dezbateri asemănătoare cu dezastrul din Războiul de Yom Kippur, în care Egipt și Siria au atacat, exact acum 50 de ani și o zi. La fel ca atunci, Israelul a fost prins nepregătit, chiar dacă Hamas, la fel ca președintele Egiptului, Anwar Sadat de atunci, își semnalase de mult timp intenția.
Vor fi multe întrebări adresate unei coaliții care părea mai interesată să demonteze democrația decât să instituie apărarea în jurul Gaza. Cum de nu au existat informații de la celebrul Shin Bet? De ce au reușit atacatorii să taie gardul de securitate și să pătrundă în Israel, preluând controlul asupra a întregi comunități timp de ore bune? Cum au putut să ia ostatici și să-i ducă cu forța prin kilometri de teritoriu pustiu înapoi în Gaza?
Ar putea fi ceva legat de faptul că armata are mult mai mulți soldați staționați în Cisiordania, pentru a-i proteja pe coloniști și a-i suprima pe palestinienii neliniștiți, decât în jurul Gaza?
Israelul este prea mult un stat-garnizoană, iar fizic prea mic pentru ca oricare dintre acestea să fie măcar pe sfert de rezonabile. Este genul de lucru care demite guverne și poate fi prea mult chiar și pentru un supraviețuitor ca Netanyahu.
Pentru moment, conducerea opoziției a oferit opțiunea unui „guvern de unitate națională” pe durata situației de urgență. Dar cu siguranță cuțitele lungi vor fi scoase la iveală destul de curând.
