Insurecția armată condusă, și apoi abandonată brusc, de magnatul și șef de mercenari, Evgheni Prigojin, a derutat nu numai publicul larg, ci chiar și pe cei din interiorul guvernului rus. De la unele de bun simț la altele mai ciudate, abundă speculațiile cu privire la scopurile lui Prigojin, raționalitatea lor și ceea ce a împiedicat lovitura de stat să ducă la câștiguri tangibile. Experții ajung totuși la consensul că, în ciuda retragerii provizorii a lui Prigojin, în Belarus, insurecția eșuată nu va fi inutilă pe termen lung. Dimpotrivă, mulți cred că efectele sale reale urmează a fi văzute și se vor dezvolta în timp, pe măsură ce elitele guvernamentale din Rusia vor învăța lecțiile ce decurg din operațiunea surpriză a lui Prigojin. Analistul Meduza, Petr Sapojnikov, ăune în lumină ceea ce știm despre rebeliune, ceea ce putem doar să presupunem și ce oportunități ar putea culege elitele nemulțumite din Rusia din rebeliunea cu aer de misiune de recunoaștere a lui Prigojin (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
Ce l-a împins pe Evgheni Prigojin să se înhame la o rebeliune?
Ce este probabil: Prigojin încerca să-și îmbunătățească poziția fragilă
La începutul lui mai 2023, Evgheni Prigojin s-a implicat activ în șantajarea Kremlinului și a Ministerului Apărării, fluturând perspectiva retragerii angro a Grupului Wagner din Bahmut. Cu orașul ucrainean pe punctul de a fi capturat, în mare parte de către forțele Wagner, Prigojin a vorbit de un „bunic” senil, fericit că nue la curent cu nevoile disperate ale armatei sale aflate pe front.
Oameni de la Kremlin au declarat încă de atunci, pentru Meduza, că administrația lui Putin a simțit o „amenințare gravă” în solicitările belicoase ale lui Prigojin. O sursă conectată la biroul președintelui a subliniat că acțiunile lui Prigojin nu serveau nici „echipei”, nici „interesului comun” al jucătorilor. Totuși, comportamentul neregulat al magnatului din domeniul mercenariatului a fost în mare parte atribuit stresului de a nu respecta un termen-limită: se zvonise că Prigojin i-ar fi făcut lui Putin o promisiune personală că va captura Bahmut până la 9 mai, când Rusia sărbătorește Ziua Victoriei, comemorând sfârșitul a celui de-al Doilea Război Mondial. Incapabil să-și îndeplinească această presupusă promisiune, Prigojin era pur și simplu agitat, au presupus cei din interior.
Pe măsură ce s-a scurs timpul, Prigojin a găsit tot mai multe cauze de anxietate. Andrei Soldatov și Irina Borogan, care scriu despre serviciile secrete ale Rusiei, sugerează că progresul contraofensivei Ucrainei a făcut Kremlinul să priceapă că Grupul Wagner nu fusese, până la urmă, esențial pentru succesul Rusiei pe front.
Acesta poate să fi fost motivul directivei lui Putin din 13 iunie, menită să schimbe statutul juridic al Wagner, obligându-l să devină contractant guvernamental. Ca o concesie făcută ministrului Apărării, Serghei Şoigu, Putin a spus că firmele militare private și formațiunile așa-numit „voluntare” ar trebui să fie toate reglementate printr-un sistem de contracte cu Ministerul Apărării. Prigojin a răspuns instantaneu la acest lucru, refuzând să semneze orice contract. Surse apropiate de la Kremlin și din guvernul rus indică faptul că a devenit neliniștit chiar în acea perioadă, dând telefoane și oferind propriile alternative la subordonarea Grupului Wagner în raport cu Ministerul Apărării și Serghei Șoigu (și se pare că s-a oferit voluntar să îl subordoneze Gărzii Naționale, condusă de Viktor Zolotov).
Această versiune a evenimentelor este parțial confirmată de Prigojin însuși. În urma insurecției, liderul paramilitar a declarat că, „urmare a intrigilor și a deciziilor pe jumătate coapte”, Wagner urma să înceteze să existe de la 1 iulie. Acesta era tocmai termenul-limită al lui Șoigu pentru ca toate companiile militare private să semneze contracte cu Ministerul Apărării.
Prigojin mai spune că 30 iunie era data programată pentru transferul voluntar al echipamentului militar de la Grupul Wagner la Districtul Militar de Sud al armatei regulate, cu sediul în Rostov-pe-Don. Ceea ce a împiedicat predarea a fost invocata „lovitură cu rachete” a Ministerului Apărării asupra unei tabere de bază a Wagner. (Meduza a studiat materialul publicat de Prigojin drept dovadă și a găsit o serie de semne revelatoare că este un fals).
Este logic să concluzionăm că revolta lui Prigojin a fost un răspuns la poziția sa din ce în ce mai vulnerabilă față de Ministerul Apărării și că scopul său real era să-și îmbunătățească pârghia.
O altă aproape-certitudine este faptul că insurecția fusese planificată din timp. Parțial, acest lucru se datorează amplorii operațiunii, care necesită câteva săptămâni de pregătire în avans. Prigojin însuși a explicat rapiditatea manevrelor formațiunilor sale prin faptul că deja plănuiseră să meargă la Rostov pentru a-și preda echipamentul. Totuși, acest lucru nu explică avansul rapid și foarte coordonat al trupelor Wagner mai departe spre Moscova, de-a lungul mai multor rute diferite.
Explicații alternative și teorii ale conspirației
Jurnalistul Maxim Șevcenko, care susține invadarea Ucrainei de către Rusia și s-a ciocnit mult timp cu Prigojin, a avansat ideea că rebeliunea a fost doar o scenetă comandată de Kremlin, menită să servească un scop ascuns. Având în vedere cât de mult îi „datorează președintelui”, a susținut Șevcenko, el nu ar fi putut lansa o astfel de operațiune fără știrea și acordul prealabil al președintelui. Prin urmare, Șevcenko a interpretat insurecția ca pe o încercare „de a dezvălui o altă revoltă sau conspirație reală, care ar fi fost mult mai greu de gestionat de către administrație”.
În mod similar, celebra propagandistă și redactor-șef al RT, Margarita Simonian, a sugerat, în „analiza” ei televizată, că rebeliunea ar fi putut fi o încercare deliberată de a dezinforma comandamentul armatei ucrainene pentru a modifica situația de luptă.
Dar politologul Alexander Baunov subliniază, în mod rezonabil, că Putin „nu a avut niciodată nevoie de dramatizări speciale pentru a acoperi chiar și cele mai radicale dintre acțiunile sale, ca să nu mai vorbim de deciziile de personal”. Baunov este, de asemenea, sigur că propagandiștii pro-Kremlin și diverși oficiali nu ar fi fost atât de vizibil pierduți dacă lovitura de stat ar fi fost cu adevărat o farsă.
Margarita Simonian a fost din nou cea care a vansat ideea că lovitura de stat ar fi putut fi un truc CIA pentru a se amesteca în politica rusă. Putin însuși a făcut aluzie la această posibilitate în discursul său din 26 iunie, când a spus că „tocmai acest rezultat fratricid este ceea ce doreau dușmanii Rusiei”. „Neonaziștii din Kiev, patronii lor occidentali și diverși trădători ai cauzei naționale”, a spus președintele, „toți și-au frecat mâinile de bucurie în timp ce visau să se răzbune pentru eșecurile lor de pe front” – dar, desigur, „au fost în eroare”.
Urmând această linie de gândire, ministrul de externe, Serghei Lavrov, a menționat intenția Rusiei de a investiga rolul serviciilor de informații occidentale în tentativa de lovitură de stat. Șeful Gărzii Naționale, Viktor Zolotov, a susținut și ideea că revolta mercenarilor trebuie să fi fost instigată din străinătate.
Dar răspândirea mai multor versiuni contradictorii ale aceluiași eveniment a fost multă vreme o tactică obișnuită a propagandei ruse. Între timp, în ciuda reținerii generale a liderilor occidentali în a comenta revolta lui Prigojin, oficiali cheie, precum Josep Borrell din partea UE și Antony Blinken din partea SUA, și-au exprimat îngrijorarea cu privire la armele nucleare care ar fi putut fi capturate de luptătorii Wagner dacă lovitura de stat ar fi avut succes.
Indiferent ce ar putea simți Occidentul față de actualul regim din Rusia, pare puțin probabil că ar ajuta un personaj atât de imprevizibil precum Prigojin să preia puterea.
A fost aceasta cu adevărat o tentativă de lovitură de stat? Și ce a vrut cu adevărat Prigojin?
Ce este probabil: Prigojin a vrut să-și întărească poziția fără a-l răsturna pe Putin
Potrivit lui Prigojin, el urmărea două obiective. În primul rând, nu dorea dizolvarea cartelului său paramilitar, așa cum amenința să se întâmple în viitorul apropiat. În al doilea rând, dorea ca aceia responsabili pentru eșecurile militare din Ucraina să răspundă pentru greșelile lor. Când a discutat cu înalți oficiali militari, la Rostov-pe-Don, Prigojin vroia să-i fie „predați” ministrul Apărării, Șoigu, și șeful Statului Major General, Valeri Gherasimov.
În același timp, Prigojin declină orice ambiție de a „răsturna regimul existent și autoritățile legal alese”, așa cum spune el. Mai multe fapte sugerează că nu minte pe tema asta:
- În dimineața zilei de 24 iunie, la câteva ore după ce mercenarii preluaseră controlul la Rostov-pe-Don, este posibil să se fi desfășurat discuții, în culise, între Prigojin și conducerea țării. Când, în discursul său televizat, Putin a vorbit despre „trădarea” care a pus în mișcare lovitura de stat, este posibil să fi semnalat că discuțiile deja eșuaseră.
- Chiar și după discursul dur al lui Putin, Prigojin a continuat să-și formuleze propriile remarci despre președinte în termeni destul de diplomatici. El a spus că președintele s-a „înșelat” și dacă mercenarii nu s-au pocăit, asta s-a întâmplat întrucât nu vroiau ca țara lor să se înece în continuare în „corupție, înșelăciune și birocrație”.
- Surse apropiate administrației Putin au declarat, pentru Meduza, că la începutul după-amiezii de 24 iunie, Prigojin a încercat să ia legătura cu Kremlinul și cu Putin personal, dar președintele ar fi refuzat să discute cu el.
Jurnaliştii de investigaţie, Andrei Soldatov şi Irina Borogan, scriu despre impresia nebunească făcută de lovitură de stat:
- Asemenea unor condottieri medievali din Italia secolului al XV-lea, Prigojin a ales să-și renegocieze termenii cu „prințul” chiar în mijlocul bătăliei, utilizând aceeași logică – cu cât criza este mai mare, cu atât sunt mai bune cărțile sale. Atacul lui Prigojin asupra Rostov-pe-Don a fost atât de scandalos și sfidător încât le-a amintit rușilor de anii ’90 și începutul anilor 2000, când militanți ceceni intrau în spitale, orașe și școli, luând ostatici și cerând Kremlinului să oprească războiul, în schimbul vieților civile.
O viziune alternativă
Politologul Alexandr Baunov sugerează că Prigojin poate și-ar fi imaginat o lovitură de stat pe linia Revoluției Garoafelor din Portugalia sau a marșului lui Mussolini asupra Romei. Prigojin, crede Baunov, ar fi putut dobândi puteri extraordinare de la un guvern care rămânea, oficial, pe loc. Întrucât Prigojin este deja obișnuit să fie tratat ca o extensie convenabilă a guvernului, acest model ar fi putut să-l fi atras ca unul complet natural, scrie Baunov.
De ce forțele de ordine și serviciile de securitate ale statului nu au oprit trupele Wagner?
Cel mai probabil: întrucât armata regulată a simpatizat cu Prigojin și oamenii săi
Trupele Wagner nu au întâmpinat obstacole serioase în drumul lor spre Moscova. Comandamentul armatei și Garda Națională și-au ridicat prima linie de apărare de-a lungul râului Oka, acesta traversând regiunile rusești Tula și Moscova, dar mercenarii nu au avansat niciodată atât de departe (și ar fi putut plănui să ocolească apărarea dacă ar fi făcut-o).
Pe tot parcursul zilei de 24 iunie, formațiunile cecene Ahmat, ale lui Ramzan Kadîrov, au fost mutate spre Rostov-pe-Don, ocupată de Wagner, din regiunea Donețk din Ucraina. Dar până seara, încă nu începuseră să ia cu asalt orașul. Între timp, cartierul general al Districtului Militar de Sud, situat în Rostov-pe-Don, ar fi trebuit să fie una dintre cele mai sigure facilități militare ale țării. Aceasta s-a dovedit a fi o pretenție goală.
Potrivit politologului Mihail Komin, retorica din ultimele luni a lui Evgheni Prigojin a vizat în mod deliberat să impresioneze un anumit segment al armatei ruse și, în cele din urmă, a reușit să ajungă la el:
- „Critica patriotică a lui Prigojin la adresa conducerii Ministerului Apărării a căzut pe pământul fertil al unei armate iritate, obosită de înfrângeri constante de pe front și de război în general. Înțelegând acest lucru, în mai, Prigojin a trecut de la cereri precum Șoigu, unde este muniția?! la mesaje mai lungi, încercând să consolideze o poziție politică prin care să poată atrage o mare parte a armatei”.
A fost esențial pentru mesajul lui Prigojin, scrie Komin, că, în loc să se pună în contrast cu ofițerii și soldații armatei, el și-a început „marșul justiției” în numele lor, pariând pe sprijinul acelor ofițerilor de carieră care urcaseră până la pozițiile lor actuale înainte de vremea lui Șoigu și a lui Gherasimov și, prin urmare, ar avea o dispoziție mult mai critică față de conducerea actuală. În afară de aceasta, sugerează Komin, Prigojin miza și pe sprijinul generalilor cu legături directe cu Șoigu, precum Mihail Mizințev și Serghei Surovikin. Ca rezultat al eforturilor lui Prigojin, consideră expertul, ofițerii de nivel superior și de nivel mediu i-au întâmpinat pe insurgenții înarmați cu ceva asemănător unei lovituri pasive, nereușind să se ridice pentru guvern.
Privind această pasivitate dintr-un unghi diferit, Andrei Soldatov și Irina Borogan cred că statutul incert al lui Prigojin, în cadrul structurii de putere creată de Vladimir Putin, ar fi stânjenit pregătirea armatei de a răspunde:
- „În acel moment precis, în care Prigojin îl insulta pe Evkurov în acel video de-acum infam, cu cei trei – Prigojin, Evkurov și Alekseev – în sediul central rusesc din Rostov-pe-Don, cei doi generali ruși se întrebau, probabil – ce se întâmplă dacă acest ciudat are încă acces direct la Putin? Și dacă da, ce s-ar întâmpla dacă cei doi ar decide să facă un acord? Sau dacă ei ar răspunde cu forța și s-ar produce o vărsare serioasă de sânge? Pe cine ar acuza Putin -pe prietenul său ori pe generali? Este o întrebare delicată, având în vedere istoria traumatică a implicării armatei ruse în crize politice, cel mai cunoscut exemplu fiind bombardarea clădirii parlamentului în octombrie 1993, la Moscova. Și generalii aveau dreptate. Exact asta s-a întâmplat – Putin și Prigojin, doi prieteni din St. Petersburg, au încheiat un acord. Toate acuzațiile penale împotriva lui Prigojin au fost retrase și i s-a permis să plece în Belarus”.
Versiune alternativă (dar aproape la fel de convingătoare)
Nu numai că rebelii Wagner au întâmpinat puțină sau deloc rezistență în drumul lor spre Moscova; nici poliția și serviciile secrete nu le-au stat ele în cale. Pe străzile din Rostov, oamenii legii au început să apară abia atunci când mercenarii Wagner au început să împacheteze și să părăsească orașul, iar localnicii au întâmpinat sosirea poliției cu huiduieli și fluierături. Un post de știri independent a citat un membru al forțelor de ordine care a spus că forțele de securitate și de poliție au primit un semnal clar de la vârf „să nu-i deranjeze pe wagneriți și să se asigure că nici măcar o picătură de sânge nu este vărsată în timp ce Moscova ia decizia”.
Potrivit unor surse Meduza, apropiate guvernului rus, Kremlinul a emis o directivă pentru evitarea „vărsării de sânge”. Niciuna dintre părțile implicate nu a fost interesată de o luptă reală între militari și mercenari. Drept urmare, guvernul și insurgenții au cooperat pentru a împiedica perspectiva vărsării de sânge. În cele din urmă, aceasta a devenit baza justificării lui Putin pentru inacțiunea forțelor de ordine în timpul loviturii de stat.
De ce s-a oprit Prigojin înainte de Moscova?
Cea ce este cert: a înțeles că nu are suficient sprijin
În primul rând, iată cum a răspuns însuși Prigojin la această întrebare:
- „Ne-am oprit pentru că, odată ce primul regiment a înființat artileria și a făcut recunoașterea, a devenit clar că va fi o mare baie de sânge. Am decis că a fost suficient. În acea perioadă, Lukașenko ne-a dat o mână de ajutor, oferindu-ne să găsim o soluție pentru funcționarea continuă a Wagner într-un mod legalizat. Formațiunile s-au întors înapoi și au mers la tabere”.
Sursele Meduza din guvernul rus și din administrația Putin sugerează că Prigojin trebuie să fi înțeles că „a depășit limita” și perspectivele sale ulterioare erau extrem de nebuloase. În ciuda afirmațiilor sale, cum că „jumătate din armată” era gata să se alăture „marșului justiției”, nicio întărire nu s-a alăturat, de fapt, Grupului Wagner în primele ore ale revoltei. Între timp, după un scurt moment de confuzie, deputații din Duma de Stat, Consiliul Federației, Consiliul de Securitate și o serie de autorități regionale și-au exprimat, toți, angajamentul de a-l sprijini pe Putin.
Nici armata, nici aparatul de aplicare a legii și de securitate nu au arătat vreun sprijin activ pentru Prigojin și scopurile sale declarate. Vineri seara, generalul de armată Serghei Surovikin a condamnat insurecția, secundat de generalul locotenent Vladimir Alexeev, care a făcut apel la conștiința wagneriților, spunând că acțiunile lor au fost „o înjunghiere în spatele țării și al președintelui”.
Prin urmare, faptele susțin opinia fostului director al CIA, generalul american David Petraeus, care consideră că Prigojin nu a primit sprijinul pe care conta, iar acest lucru a jucat un rol crucial în stoparea insurecției.
Va avea revolta vreun rezultat real?
Versiunea Kremlinului
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că „situația” a fost rezolvată fără „pierderi majore” sau la fel de mult ca „creșterea temperaturii”. Propagandiștii, la rândul lor, au proclamat că revolta eșuată a fost un „test de maturitate” pe care Rusia l-a trecut cu brio, datorită unității și forței sale „de nezdruncinat” și în ciuda eforturilor Occidentului de a sabota și destabiliza țara.
Și acum, ceea ce spun experții: Lovitura de stat eșuată este doar începutul problemelor Kremlinului
Dacă e să-l credem pe purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, Putin lucra la Krmelin și era ocupat în ziua în care Prigojin și-a trimis forțele către Moscova. Între timp, avionul prezidențial, complet echipat cu tehnologii militare de comunicare, a părăsit Moscova, oprindu-și transponderul când se apropia de Tver, o locație cunoscută a uneia dintre multiplele reședințe private ale lui Putin. Până la prima sa cuvântare televizată, Putin abia de intervenise în situație, iar atunci când a vorbit despre asta, până și susținătorii săi s-au întrebat de ce președintele a fost atât de vag încât nici măcar să nu-l menționeze pe Prigojin.
Politologul Alexandr Baunov consideră că lovitura de stat eșuată prezintă o problemă pentru întreaga tabără pro-război din Rusia. Prigojin, scrie el, s-a bucurat de un respect considerabil printre susținătorii războiului, obișnuiți demult cu logica dezbinătoare a lui „ori ești cu noi și patriot, ori ești împotriva noastră și trădător”. Noțiunile lor de „trădare”, scrie Baunov, erau strâns legate de opoziția anti-război, iar când un tovarăș de război s-a dovedit brusc a fi un „trădător”, s-au trezit cu un șoc neprevăzut.
Dușmanii fuseseră descoperiți în mijlocul „alor noștri” și, pentru a înrăutăți lucrurile, unii îl vedeau pe liderul puciului ca pe un trădător, în timp ce alții vedeau trădarea în elitele care s-au opus loviturii de stat, inclusiv (în cele mai radicale cazuri) însuși șeful statului. Aceasta este o vătămare ireparabilă, care va apăsa asupra oricărei înțelegeri viitoare între „ai noștri”.
De asemenea, cei din interiorul Kremlinului cred că, în siajul ei, rebeliunea îl va submina în mod inevitabil pe Putin. În cuvintele unui comentator, Putin nu a putut să vorbească cu Prigojin și [după adresa televizată] nu a fost văzut nicăieri. Deci el este regele și omul numărul unu, dar la naiba, trebuie să intervii atunci când este nevoie, în loc să-l lași pe Lukașenko să strălucească în locul tău și să renunți la discuțiile despre aplicarea legii.
O altă sursă crede că, în urma rebeliunii, îi va fi mult mai greu lui Putin să reasambleze fosta verticală a puterii, deoarece elitele Rusiei vor fi mult mai tentate să rearanjeze ordinea actuală după bunul lor plac. Comentatorul politic Maxim Trudoliubov este sigur că Putin nu a văzut încă cele mai rele roade ale dezobedienței lui Prigojin: acum, că elitele au văzut, în practică, anume cât de puțin control are Putin asupra oamenilor „săi”, s-ar putea să se întrebe cum să se protejeze cel mai bine pe ei înșiși, în viitor, de asemenea imprevizibili.
Andrei Soldatov și Irina Borogan notează un alt rezultat al revoltei eșuate: decizia lui Putin de a „externaliza” soluționarea crizei unei persoane precum Alexandr Lukașenko semnalează un pericol pentru suveranitatea Rusiei. Între timp, aparatul de securitate rus a învățat încă o lecție importantă: cel mai bine este să nu te amesteci într-un conflict care se desfășoară în jurul lui Putin, indiferent de miză. Acest lucru ridică însă întrebarea cum s-ar putea baza Putin pe aparatul său de securitate în viitor.
Mihail Komin crede că lovitura de stat a scos la iveală o criză la scară largă în armata rusă și în rândul elitei de securitate a țării: pasivitatea acesteia din urmă înseamnă că pot să apară noi pretendenți care să-l provoace pe Șoigu, făcând apel la resentimentele, în creștere tăcut, pe care le nutrește armata față de ministru.
Chiar și Prigojin însuși spune că al său „marș al justiției” a scos la iveală probleme serioase de securitate în țară: „Am blocat toate aerodromurile și bazele militare”, s-a lăudat el în urma insurecției. „În 24 de ore, am parcurs distanța echivalentă cu distanța de la punctul de plecare al forțelor ruse din 24 februarie 2022 până la Kiev sau Ujhorod”. Dacă „oameni precum luptătorii Wagner” ar fi fost vârful de lance al invaziei, a concluzionat sfidătorul războinic, întreaga „operațiune” s-ar fi încheiat în 24 de ore.
Întrebare bonus: ce se va întâmpla cu Prigozhin în continuare?
Perspectivele politice ale lui Evgheni Prigojin sunt greu de evaluat în acest moment. Condițiile retragerii sale în Belarus sunt neclare, la fel și planurile sale de viitor. Însă Alexandr Lukașenko le-a oferit deja wagneriților „o bază militară abandonată”, permițându-le să „își așeze corturile”. Președintele Belarusului a mai remarcat (puțin jucăuș) că este de acord cu ministrul său apărării, Viktor Hrenin, care a spus că „nu l-ar deranja” o formațiune ca Wagner „în propria sa armată”.
În cotidianul elvețian Neue Zürcher Zeitung, comentatorul politic Andreas Rüesch a observat că farmecul populist al lui Prigojin este de așa natură încât acest „lider cu picioarele pe pământ și energic” este puțin probabil să dispară de pe scena politică. Un nou capitol în lupta lui Prigojin cu puterea rusă ar putea fi aproape.
