Vecini mai degrabă cu rușii și cu saudiții din punct de vedere al raportării la conducătorii lor, potrivit Power Distance Index, românii prezintă, în opinia lui Andrei Pleșu, totuși o particularitate: ușurința cu care glisează de la o extremă la alta.
Despre ce este vorba, mai exact? A intrat în detalii Andrei Pleșu, la Dezbaterile Universul.net:
DT: Am vrut să scriu un editorial: „Domnule președinte, trebuie să faceți clăbuci”. Dar mi-a fost teamă să nu duc o temă foarte serioasă în derizoriu. Poveste pe care, și temă pe care președintele a adresat-o direct și frontal și și-a făcut o mea culpa, implicit. Voiam să mă refer la acest exemplu clasic, în marketing, al pastei de dinți. Pasta de dinți care nu face clăbuci este la fel de eficientă ca pasta de dinți care face clăbuci. Din punct de vedere al rezultatului concret, nu există nicio diferență. Și cu toate astea, ca marketing, a fost o calamitate pentru cei care au făcut pastă de dinți fără clăbuci. De ce? Pentru că omul are nevoie și de acea expresie fizică, vizibilă care se suprapune pe ceea ce el consideră că reprezintă eficiența.
GL: Nu-i adevărat. Eu nu folosesc Colgate, folosesc Lacalut, care nu face clăbuci.
DT: Sunteți totuși o minoritate. Dacă luăm, de exemplu, cota de piață a Lacalutului, vă spun sigur că este undeva la 1-2%, cam același procent și la oamenii care nu au nevoie de clăbuci.
Lăsând acum gluma la o parte, totuși, un sociolog olandez (Geert – n.r.) Hofstede, care a inventat un indicator, ecartul puterii (Power Distance Index – n.r.). A muncit serios zeci de ani, la început pentru IBM, prin anii ’60, după aceea a dus proiectul mai departe. A construit acest indicator care măsoară modul în care cetățenii unei țări se raportează la cei care conduc țara. Una din întrebările pe care o punea în acest studiu foarte amplu era următoarea: „Șeful te trimite în timpul programului de lucru să mergi să-i cumperi un ziar. Ce faci?”. Nu erau trei variante de răspuns, erau vreo 12. Dar extremele erau la modul următor: „Îi mulțumesc că s-a gândit la mine și mi-a făcut onoarea să mă trimită pe mine, dintre toți colegii, să mă duc să-i iau ziarul”. Și cealaltă era: „Îl bag undeva, că nu e treaba mea să mă duc să-i cumpăr lui ziarul”. Cred că nu e nevoie să vă spun la care extremă sunt majoritatea răspunsurilor în cazul României. La prima. Suntem în Top 3 sau Top 5 țări, în lume, din punct de vedere al ecartului față de putere, unde ne batem, la un scor destul de strâns, cu Rusia și cu Arabia Saudită. Nu cu China, de exemplu, nici vorbă de Ungaria sau de Bulgaria. Aici e o problemă cu care un președinte se confruntă, simte aceste tendințe din societate care se manifestă. Cum ar fi să vină un președinte al României cu bicicleta la serviciu?
GL: Mai ales că în cazul nostru merge cu bicicleta foarte bine.
DT: În Suedia, dacă n-ar merge cu bicicleta din când în când, s-ar întreba oamenii: Dar ăsta e președinte? La noi e invers.
GL: Pentru că asta e o moștenire. În momentul în care ai un lider pervertit, el nu mai e pervertit numai prin natura rea a lui, ci prin faptul că suportă zi de zi tentația, tentațiile cu care îl confruntă toți din jurul lui, lingușindu-l. Răspunderea anturajului este enormă. Ceaușescu n-ar fi arătat în halul ăsta, cu cultul personalității, dacă n-avea toți lingăii în jurul lui. Deci forța unui președinte, cum l-am conturat, este să îndepărteze oamenii care se poartă așa cu el.
AP: Pot să fac o completare la ce spuneați adineauri? Românii nu se încadrează solitar la niciunea dintre cele 12 versiuni. Românul care se descurcă, inteligent, exprimă poziția numărul unu și o gândește pe cea de la numărul 12. Adică spune: vă mulțumesc că v-ați gândit la mine și pe urmă, pe drum spre ziare, spune: în neamu’ mă-tii, mă trimiți pe mine la ziare?! Le face pe amândouă și ia și ziare.
GL: Da, dar aia pe care o face în tăcere n-are nicio valoare.
