Filosofii Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu au disecat, la Universul.net, semnificația celor peste doi ani în care românii au ieșit, uneori cu sutele de mii, în stradă pentru a se opune derivei autoritariste din epoca Dragnea-Tăriceanu.
Cei doi intelectuali pun în lumină diferențele inclusiv diferențele dintre mersul lucrurilor în patria protestelor, Franța, și cazul particular al României anilor 2017 și 2018.
Românii au plătit un preț în această perioadă. Unul „teribil”, dat de faptul că în contextul aparte de la București problema dominantă a fost aceea că „se instalează o adevărată nevroză și depresie în societate”.
Mai jos, dialogul dintre Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu:
GL: Ceea ce spui tu, de fapt, cu prima parte a vorbirii tale este că într-o democrație împlinită funcția cetățeanului, în mod ideal, e numai aceea de a vota din patru în cinci ani. Pentru că în rest, tot ce înseamnă datorii civice dispar dacă guvernul își face treaba bine.
Or, noi slavă Domnului că am reușit să stăm în Piață, prin asta înțelegând că a existat reacție civică în sfârșit la porcăriile care se întâmplau. Dar prețul a fost teribil, pentru că se instalează o adevărată nevroză și depresie în societate. În loc să ne vedem fiecare de treaba pe care știm să o facem cel mai bine, trebuie să ne pierdem o bună parte din timp pentru a trage de mânecă pe cei care își bat joc de noi. Nu poți trăi într-un protest permanent. Bun, dacă istoria îți cere asta și dacă e în joc destinul tău, viața ta și calitatea vieții tale mai departe, o faci, dar nu este ăsta rostul unui guvern democratic.
Există țări răsfățate ca Franța în care, cum să vă spun, reacția cetățenească manifestată prin manifestații a devenit o distracție. La noi n-a fost o distracție. A fost, cum vă spun de trei ani de zile, o disperare, un mod de-a te opri din lucrurile tale, de a-ți împărți viața în trei, patru direcții și de a-ți pierde la un moment dat încrederea că poți să scapi din coșmarul în care ai intrat. Aduceți-vă aminte că povestea cu Dragnea ne-a înnebunit, părea că nu se mai termină. În momentele în care vedeai că ai intrat pe mâini neverosimile, în raportul dintre putere și noi ceilalți, ne spuneam că cumva o să se rupă, nu știm cum, dar precis așa ceva nu poate dura. Asta a fost ieșirea. Într-adevăr, n-a putut dura, dar doi ani de zile ne-a înnebunit, ca pe urmă să vină ce-a venit, ceva ce este o caricatură a istoriei noastre și pe care cred că am trăit-o în acești 30 de ani ca pe cea mai umilitoare situație în care ne-a putut pune vreodată un partid politic, iată, într-o democrație. Pentru că să dai pe mâna unei persoane pentru care noi n-am avut cuvinte ca să spunem ce-am trăit, prin premierii pe care i-a dat PSD din clipa în care Dragnea a devenit președintele partidului.
AP: Aș adăuga ceva la ce ai spus. Eu am luat ca pe-un semn foarte bun faptul că am avut reacție civică în câteva rânduri de-a lungul acestor trei ani. Asta a arătat un simț comunitar viu, și asta e foarte important. Acum, ce-aș adăugat totuși este că și aceste manifestări ale spiritului civic au efect, totuși, mai curând într-o democrație. Dacă nu ești într-o democrație, ele nu au efect, pentru că ori nu sunt luate în seamă, ori sunt stopate violent, ori sunt interpretate ca fiind niște mașinațiuni suspecte, străini, tot felul de agenturi care vor să ne colonizeze. Deci, și pentru spiritul civic e nevoie de un context în care democrația să prevaleze.
GL: Adică să accepte firescul lor…
AP: Sigur.
VIDEO integral – AICI
