Pe măsură ce analiștii încearcă să prevadă ce se va întâmpla după căderea lui Putin, ar trebui să consulte operele marilor scriitori ruși care au căutat să înțeleagă trecutul țării și să sugereze ce ar trebui să urmeze, scrie Walter Clemens, într-o analiză CEPA.
<< Ce se va întâmpla în continuare în Rusia? Aproximativ 25 de experți din 16 țări oferă răspunsuri foarte plauzibile într-o nouă lucrare. Fiecare scenariu pe care îl sugerează este posibil.
Punctul lor de plecare este cel al unei imense incertitudini, plecarea lui Vladimir Putin, în prezent în vârstă de 71 de ani. Este un eveniment care ar putea avea loc săptămâna viitoare, anul viitor sau într-un alt deceniu. După Putin, unii experți se așteaptă la același lucru; alții sugerează o nouă direcție.
În loc să se uite la faptele și cifrele de astăzi, specialiștii în previziuni ar putea privi înapoi, mult înapoi, pentru a obține perspectiva temelor repetate în literatura rusă. O carte scrisă de profesorul de la Universitatea Northwestern, Gary Saul Morson, oferă o sursă semnificativă pentru înțelegerea posibilităților actuale.
Cartea sa, „Wonder Confronts Certainty: Russian Writers on the Timeless Questions and Why Their Answers Matter” (Harvard University Press, 2023), analizează nu doar scriitori precum Dostoievski și Cehov, ci și operatori politici, inclusiv Lenin și Stalin.
Cartea evaluează nu doar mirarea evocată de mulți autori, ci și eforturile lor persistente de a găsi răspunsuri privind sensul vieții, binele, răul și libertatea umană în contextul istoriei tumultuoase a Rusiei.
Întrebările atemporale includ:
- Etica și materialismul – ce nu trebuie făcut?
- Binele și răul sunt doar construcții umane?
- Cine nu este de învinovățit pentru ceea ce a mers prost?
Morson adaptează conceptul de „non-alibi” al lui Mihail Bakunin – că nimeni nu poate evita responsabilitatea pentru acțiunile lor.
O temă omniprezentă în literatura rusă analizată de Morson este cum aspirația de a alina suferința umană poate duce la o empatie profundă sau la o tiranie sângeroasă. Idealurile înalte pot duce la comportamente execrabile.
Unii au scris poezii și povești menite să exploreze și să înțeleagă condiția umană. Unii erau pelerini rătăcitori printre idei, alții erau idealiști, adesea incorigibili și dezamăgiți. O a treia grupare venera violența; membrii autointitulați ai clasei intelectuale, ei erau dedicați revoluției brutale.
La un an după abolirea iobăgiei, în 1861, proclamația Tinerii Rusiei, de P.G. Zaicinevski și alții, afirma: „Există doar o singură cale de scăpare din această situație opresivă și teribilă… o revoluție sângeroasă și nemiloasă… ‘Știm că vor curge râuri de sânge și victime nevinovate vor pieri… dar totuși salutăm această abordare”.
De ce l-au asasinat revoluționarii de la „Voința Poporului” pe „Țarul Eliberator”, Alexandru al II-lea, în 1885?
După ce i-a succedat tatălui său reacționar, în 1856, el a eliminat iobăgia în 1861, a înființat un sistem de instanțe de judecată de tip occidental, a modernizat armata, introducând ore de lectură și scriere, iar când a fost ucis avea în plan să introducă o constituție.
Apologeții asasinatului susțineau că nimic nu putea fi reformat fără violență. Au ignorat faptul că în 1861 aproximativ 55 de milioane de țărani au obținut libertatea și o bucățică de pământ propriu.
„Rusia Tânără” avea în plan să-i ucidă nu doar pe susținătorii vechiului regim, ci și pe cei care pretindeau că sunt neutri. Mult timp înainte de epoca sovietică, clasa intelectuală favoriza maximalismul atât în acțiune, cât și în retorică. Utilizarea obișnuită a termenului „fără milă” pentru a lăuda anumite acțiuni a devenit un element de bază al limbajului revoluționar și a continuat sub conducerea lui Lenin și Stalin.
Această perspectivă s-a desfătat în asasinarea nevinovaților și opozanților. A rationalizat luarea de ostatici la întâmplare de către Lenin și epurările lui Stalin. Pentru Vladimir Putin, aceasta ar fi putut ajuta la justificarea distrugerii mai multor clădiri de apartamente din zonele urbane în 1999, atribuindu-le teroriștilor, pentru a avea un casus belli împotriva Ceceniei, și folosind deținuți și minorități etnice drept carne de tun în invazia pe scară largă din Ucraina.
Morson detaliază violența lăudată, condamnată sau pur și simplu descrisă de autori ruși și sovietici. De exemplu, Viață și destin, de Vasili Grossman descrie ultimele momente ale unei femei evreice într-o cameră de gazare nazistă.
O femeie în vârstă, din aceeași carte, crede că statul nu poate priva victimele de umanitatea lor. Morson comentează că viața este „modelată de destin, dar sensul depinde de ceea ce alegem”.
Pe de altă parte, memoriile unora care au supraviețuit camerelor de tortură ale lui Stalin și gulagului reflectă faptul că brutalitatea extremă poate distruge umanitatea unor oameni. Citatele lui Morson din astfel de memorii vor emoționa cititorii și îi vor face să se întrebe cum a putut să persiste acest sistem și încarnarea sa din prezent.
Dacă lucrarea lui Morson ar avea un erou, scrie el, acela ar fi Anton Cehov. Criticat pentru că nu adopta unele „tendințe”, el a insistat că rolul scriitorului este să ne aprofundeze înțelegerea asupra faptelor lumii – de la cine, cum și în ce condiții apar întrebări, iar nu cum să le răspundem.
O astfel de poziție neutră nu este bine primită într-un regim care afirmă tot mai mult că cei care nu sunt cu el sunt împotriva lui. Greutatea istoriei subliniază dificultatea înlocuirii tiraniei cu libertatea. >>
