Lecțiile trecutului sunt clare, susține economistul și istoricul Carl Benedikt Frey, într-un articol publicat de revista The Economist: pe termen lung, tarifele sufocă creșterea.
<< Donald Trump insistă că tarifele vamale vor aduce înapoi locurile de muncă și vor revitaliza industria americană, iar durerea pe termen scurt va merita pentru câștigurile aduse pe termen lung. Totuși, istoria sugerează că acestea sunt mai degrabă susceptibile să accentueze alunecarea Americii spre stagnare.
Susținătorii tarifelor argumentează că, așa cum a spus Oren Cass, unul dintre cei mai vocali dintre ei, „în spatele unora dintre cele mai ridicate bariere tarifare din lume, Statele Unite s-au transformat dintr-o colonie obscură într-un colos industrial care acoperă un întreg continent”. Ei susțin că embargoul comercial impus de Thomas Jefferson în 1807, urmat de războiul din 1812 cu Marea Britanie, a dat startul industrializării americane.
Nu e chiar așa. Câștigurile industriale timpurii ale Americii s-au datorat mult mai mult tehnologiei britanice piratate și talentelor europene primite cu brațele deschise decât protecționismului. Deși embargoul a încurajat într-adevăr apariția unor unități textile de mică amploare, restricțiile comerciale au făcut ca acestea să fie în mod constant ineficiente. Aceste fabrici s-au prăbușit odată cu reluarea comerțului, pentru că nu puteau concura cu importurile britanice superioare. Adevărații factori ai revoluției textile din New England au fost oamenii care au adus cu ei competențe dobândite în străinătate, precum Samuel Slater, un imigrant britanic care a memorat proiectele utilajelor textile britanice și a fondat primele fabrici pentru bumbac din America, și Francis Cabot Lowell, care a reprodus în secret tehnologia britanică a războiului de țesut acționat mecanic. Valuri de meșteșugari și ingineri europeni au adus expertiză care a alimentat explozia economică americană din secolul al XIX-lea.
Criticii de astăzi invocă importurile chinezești ca factor de prejudiciere a industriei americane, însă, nu cu mult timp în urmă, temeri similare existau și în legătură cu competiția japoneză. În 1980, când Ford și General Motors au înregistrat pierderi anuale combinate de peste 1,3 miliarde de dolari (echivalentul a peste 5 miliarde astăzi), muncitorii japonezi din industria auto deveniseră cu 17% mai productivi decât cei americani. În mod similar, în domeniul semiconductorilor, cota Americii din producția globală a scăzut de la 57% în 1977 la doar 40% în 1989, în timp ce cota Japoniei aproape s-a dublat, ajungând la 50%. Însă avantajul manufacturier al Japoniei nu a provenit din practici comerciale incorecte, ci din inovație: tehnici de producție eficientă (precum sistemul just-in-time al Toyota) și talentul de a rafina invenții străine (Walkman-ul și videorecorderul de la Sony au fost adaptări ale unor inovații occidentale).
America și-a recâștigat în cele din urmă avantajul tehnologic nu prin izolare, ci prin deschiderea către integrarea economică globală. Silicon Valley, realizând că nu mai putea concura cu tehnologiile de proces și eficiența manufacturieră a Japoniei, s-a reorientat către inovație, design și dezvoltare software. Între timp, a externalizat asamblarea către producători din Asia de Est cu costuri reduse, în special din China, reducând cheltuielile și neutralizând avantajul competitiv al Japoniei.
În contrast, istoria postbelică a Marii Britanii oferă un avertisment. În timp ce Europa continentală urmărea integrarea prin Comunitatea Economică Europeană, precursoarea Uniunii Europene, Marea Britanie a rămas în afară până în 1973, protejând industriile interne de concurență. Pe plan intern, o politică slabă în domeniul concurenței a permis proliferarea cartelurilor, ceea ce a dus la o creștere persistent scăzută a productivității. Marea Britanie a rămas în urma unor economii mai deschise și mai competitive, precum Germania de Vest și Franța, ambele depășind PIB-ul pe cap de locuitor al Marii Britanii până în anii 1970.
Astăzi, în ciuda pieței interne mari, America se confruntă cu amenințări similare cauzate de scăderea concurenței. Chiar înainte de primul mandat al lui Donald Trump, trei sferturi dintre industriile americane deveniseră mai concentrate decât erau în perioada extrem de competitivă a boomului informatic din anii 1990, ceea ce frânează productivitatea. Acest tipar se extinde și în sectorul tehnologic — istoric dinamic — unde, în ciuda câtorva puncte luminoase precum OpenAI, mai puține start-upuri reușesc acum să conteste pozițiile dominante ale giganților consacrați.
Între timp, cheltuielile pentru lobby-ul corporativ au crescut cu aproape două treimi în termeni reali față de sfârșitul anilor 1990, sporind influența asupra reglementatorilor și slăbind aplicarea legislației antitrust. În plus, tarifele selective și sectoriale impuse de Donald Trump au declanșat o goană după scutiri, în care aliații săi corporativi sunt bine poziționați pentru a obține exceptări, în timp ce rivalii lor suportă întreaga povară vamală. Acest mediu favorizează actorii consacrați cu conexiuni politice, care tind să producă mai puține brevete decât start-upurile inovatoare care le suflă în ceafă.
Deși există motive întemeiate de securitate națională pentru reducerea dependenței de China în anumite sectoare, cum ar fi mineralele critice, forța tehnologică a Americii depinde în mare măsură de integrarea globală. Nicio țară nu poate spera să fie autosuficientă din punct de vedere tehnologic: America poate domina software-ul pentru proiectarea automată a circuitelor electronice, însă Japonia produce 56% din plachetele de siliciu la nivel mondial, Taiwanul fabrică 95% din cipurile avansate, iar China prelucrează peste 90% din mineralele și magneții esențiali. Securitatea Americii depinde de consolidarea alianțelor, nu de slăbirea lor.
Tarifele vamale nu protejează nici muncitorii. Tarifele aplicate în primul mandat al lui Donald Trump au dus, în cele din urmă, la o pierdere netă de locuri de muncă în America. Taxele vamale asupra materiilor prime esențiale, precum oțelul canadian, doar cresc costurile și slăbesc competitivitatea americană. De fapt, aproximativ jumătate din importurile americane susțin direct producția internă și, implicit, exporturile americane.
Cea mai mare forță economică a Americii a fost întotdeauna capacitatea sa de reînnoire industrială — care permite apariția, inovarea și creșterea noilor companii. În multe economii dezvoltate, firmele cu tradiție domină: primele cinci companii cele mai mari au, în medie, 84 de ani în Japonia, 116 în Marea Britanie, 120 în Germania și 152 în Franța. În America, pe de altă parte, media de vârstă este de doar 39 de ani, iar toate sunt companii din domeniul tehnologiei. Totuși, un asemenea dinamism nu este garantat.
Istoria arată că, atunci când competiția este înlocuită de clientelism, se pierde conducerea tehnologică. America trebuie să aleagă între a-și menține economia deschisă și a-și abandona avantajul competitiv. >>
