Înțelepciune, nu glumă: Ne-am chinuit trei ani cu efectele absenteismului din 2016, ca duminică să procedăm la fel

Acum patru ani fără cinci zile, aproape de miezul nopții, mă apucam de scris un editorial care nu avea să fie nicidecum cel mai strălucitor text din cariera mea de jurnalist, dar în care, o pot spune și în ziua de azi, am crezut mai mult ca în oricare altul; de la primul până la ultimul cuvânt și mai ales începând cu titlul: „E de stat în România, nu de plecat în Canada”.

Titlul părea mai degrabă să anunțe textul de celebrare a unei mari victorii, însă materialul creiona de fapt minimul a ceea ce ne mai rămăsese de făcut la capătul unei uriașe înfrângeri ce copleșise România de doar câteva ore – victoria suprem toxică a PSD-ALDE în alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016.

De anticipat cu ușurință, sentimentul de deznădejde și senzația de greață care urmau să ne însoțească 24/24 și 7/7, în următorii patru ani, răzbăteau din fiecare paragraf și contrastau atât de flagrant cu îndemnul din titlu, încât nu ascund că, în acea noapte, am avut unele ezitări în a publica materialul cu titlul respectiv. Din fericire, nu am schimbat nimic, iar logica evoluțiilor care au urmat mi-a dat dreptate.

Cei care, în decembrie 2016, au luat decizia de a nu emigra ori de a nu se refugia într-o altă formă de delăsare și nepăsare au scris de fapt istorie, căci grație lor România care păruse definitiv condamnată a fost reorientată, reîmprospătată, re-cunoscută și, astfel, salvată. „Poate că, puşi fiind în faţa noilor circumstanţe interne, actualul context internaţional ne va împinge în sfârşit să facem noi înşine ceva mai multe pentru noi. De altfel, e limpede că vom avea o groază de lucruri de apărat în viitorul apropiat – configuraţia politică rezultată după scrutinul parlamentar din 11 decembrie promite nenumărate în acest sens. (…) Mobilizarea societăţii va fi crucială în asemenea circumstanţe”, scriam la acea vreme, din păcate fără a mă fi și înșelat.

Evident că dacă am găsit în acea noapte urâtă, a alegerilor din 2016, destule motive pentru a îndemna la a rămâne, a rezista și a riposta, în 2020 acele rațiuni sunt încă și mai solide, mai vii, mai limpezi; și infinit mai ușor de acceptat.

Sigur că și atunci au existat nuanțe, după cum ele sunt prezente și azi, patru ani mai târziu. La fel cum românii, în primul rând ei, și-au salvat țara după deriva în care o trântiseră parlamentarele din 2016, tot românii, în primul rând ei, fuseseră cei care au pus-o într-un pericol mortal, prin nimic altceva decât o prezență la vot sfâșietor de subțire, dintotdeauna avantajoasă partidei anti-reformiste, pro-ruse, pro-hoție, pro-banditism de stat (Dan Turturică a explicat AICI aritmetica electorală și ecuația politică).

Istoria absenteismului s-a repetat însă și duminica asta, semn că pentru zone largi ale populației, greșelile trecutului, oricât de izbitoare, nu capătă automat valențe pedagogice. România rămâne, din multe puncte de vedere, un Rai al contradicțiilor, iar raportarea cetățenilor la politică se află undeva în top. Același popor care a jucat magistral în perioada 2017-2019, mobilizându-se pentru a dejuca manevre subterane de scoatere a țării de pe orbita euroatlantică, a procedat în 6 decembrie 2020 fix ca-n 11 decembrie 2016, deși demonstrase cu vârf și îndesat că i-au displăcut urmările acelui tip de comportament. Odă paradoxului, ne-am luptat câțiva ani cu efectele absenteismului din 2016, dar duminica asta nu am făcut decât să repetăm necugetatul gest.

Un lucru este cert, iar el este valabil azi și rămâne de actualitate și pe mai departe: pentru a fi cât mai profundă și mai rapidă, schimbarea în bine are un apetit nesățios pentru oameni – mai precis și înainte de toate, pentru prezența la urne a alegătorilor. Mai avem încă multe de făcut pentru a înțelege cât este de esențială este această formă – cea mai simplă, non-cronofagă și necostisitoare – de implicare în viața cetății.

Poate că unii consideră că a vorbi de o prezență de 60% la orice tip de scrutin este nu mai puțin decât o dovadă grosieră a lipsei de realism a subsemnatului, dar europarlamentarele și prezidențialele din 2019 au demonstrat ce forță poate fi o prezență de doar 50% , dar și cât de capabilă e societatea românească de a se mobiliza pentru a scoate un procent semnificativ la capitolul cu pricina. În Capitală, în turul doi al prezidențialelor din 2014, de pildă, la urne au fost chiar peste 62% dintre alegători. Așadar, de putut se poate, iar adevărul este că o prezență de minimum 60% nu este chiar de complexitatea câștigării unei curse spațiale. Pe de altă parte, e drept că e greu de găsit un domeniu mai prolific în ventilarea unei palete atât de largi de justificări a propriei inacțiuni decât domeniul prezenței la vot. Nu e un secret că clasa politică nu este nicidecum angelică și oferă adesea muniție din belșug pentru alimentarea scepticismului, dar e cruntă amăgire să accepți că asta explică totul și poate fi luat ca temei sănătos pentru a sta departe de secția de vot.

În fine, după proaspătul exercițiu electoral din 6 decembrie 2020, dar grație evoluțiilor de până în 6 decembrie, e totuși cum nu se poate mai limpede că România își joacă viitorul dintr-o poziție incomparabil mai bună decât a fost cazul după episodul din 11 decembrie 2016. Prin interacțiune directă cu el, ultimii patru ani i-au ajutat pe mulți să capete reprezentarea adecvată și la îndemână a ceea ce înseamnă ori poate să însemne Răul. Ne-a arătat atât de multora, într-un timp foarte scurt și de o manieră atât de lipsită de rest cum arată el în formă pură, dar și prin ce metode i se poate veni cumva de hac. Grație ciocnirilor frontale, s-au creat între timp anticorpi și chiar dacă unii dintre ei au viață scurtă, în cazul altora remanența e totuși longevivă. Prin urmare, la capătul acestui ciclu politic delicat, de patru ani, care a culminat cu actuala repriză de parlamentare, e greu de crezut că eventuale asedii mai pot fi date foarte ușor, ori că ele ar mai putea pătrunde prea mult în adâncime. Încă se iese greu la vot, dar cel puțin se iese mult mai ușor în stradă.

Iar dacă acum patru ani era de rămas în România nu doar pentru că nu poți fugi la infinit de fantomele trecutului, de data asta e de rămas acasă tocmai pentru că nu poți amâna la infinit descătușarea potențialului uriaș pe care-l oferă viitorul. România nu este cea mai răsărită și cinstită cu locuitorii ei țară din lume, dar nici nu mai este amestecul sulfuros de precaritate și lipsă de orizont de acum două decenii. Iar azi nu mai e nici măcar caricatura în care o transformaseră legislativele de acum doar patru ani.

Chiar și mult hulitul spectru politic a trecut, accelerat, după 2016, prin schimbări tectonice, asimilând în rândurile sale, într-un extrem de scurt răstimp, o cantitate fără precedent de figuri frecventabile – venite din societatea civilă (cazul USR), ori pe cale similară și pe fondul unor reforme de HR urgentate de zorii unui nou tip de concurență și un context atipic (cazul PNL). Chiar și PSD, partid care nu se poate vindeca decât prin dispariție, a fost antrenat în noua dinamică și forțat la ajustări greu de imaginat anterior, dovadă dispariția de pe listele parlamentare a unora ca Florin Iordache, Șerban Nicolae, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă ori Nicolicea. Prezența unui personaj precum Gabriela Firea pe post de cap de afiș nu e decât o reconfirmare a faptului că, până la urmă, un PSD reformat nu e posibil decât ca aneantizat (însă nimic nu se poate face peste noapte).

„Dacă s-a pierdut cu adevărat ceva în urma alegerilor parlamentare din 11 decembrie, acela probabil e faptul că proiectează la orizont o reîntoarcere la logica tranșeelor, în loc de a ne ocupa timpul într-un mod mai constructiv şi eficient, de pildă cu ceea ce avem de recuperat din punct de vedere al reformelor”, mai scriam la miezul nopții scrutinului de acum patru ani. Votul din 6 decembrie 2020 nu vesteşte chiar acelaşi tip de orizont, precum cel din 2016, dar intrarea AUR în Parlament şi îngrăşarea artificială a PSD, graţie absenteismului la vot, asigură încă patru ani de viaţă tacticii de tranşee.