O comunitate de 300.000 de oameni care a ajuns sa cunoască deportarea în masă aproape la fel de bine ca obiceiurile și tradițiile sale ancestrale avertizează că politica de secol XXI a Moscovei nu diferă prea mult de cea dusă de un satrap ca Stalin.
- Un material Universul.net, la capătul vizitei de documentare a unui grup de jurnaliști români la Odesa, Herson, Kiev și frontiera administrativă dintre Ucraina și Crimeea, punctele de tranzit Ciaplinka și Kalanciak, în cadrul proiectului “Discover RO – Discover UA: Media tours to get information first-hand”, implementat de ONG-ul Foreign Policy Council „Ukrainian Prism”, în parteneriat cu Ambasada României în Ucraina și Ambasada Ucrainei în România, cu sprijinul financiar al Black Sea Trust for Regional Cooperation.
Pe 1 iunie a.c., liderul tătarilor din Crimeea, Refat Ciubarov, a fost condamnat la șase ani de închisoare de către o instanță rusească din peninsula anexată ilegal în primăvara lui 2014.
Păcatul „terorist” comis de Ciubarov trece dincolo de planul individual. Când Putin a anexat Crimeea, comunitatea tătarilor crimeeni s-a opus vehement operațiunii, iar punctul de inflexiune a fost maxim.
Pentru Ucraina, ca stat suveran, anexarea peninsulei a însemnat o pierdere teritorială șocantă, în condițiile în care, în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta, Kievul primise asigurări, inclusiv de la Moscova, că un astfel de episod nu mai are cum să survină (tratatul internațional fusese semnat la 5 decembrie de către Ucraina, SUA, Marea Britanie și Rusia, oferind Kievului garanții de securitate în schimbul renunțării la armele nucleare sovietice).
Iar pentru relațiile tătaro-ucrainene, prețul ridicat al anexării a oferit un bonus palid și semnificativ, în același timp (nicio surpriză – în regiune, logica schizoidă are varii moduri de manifestare, hrănită de operațiunile hibride ale Rusiei, menite să blocheze apropierea Ucrainei de NATO și Uniunea Europeană): statul ucrainean și cetățenii săi au început să vadă într-o lumină mai pozitivă ca oricând minoritatea tătară.
L-a întâlnit pe Refat Ciubarov la Kiev, la început de august 2021. Locuiește în capitala Ucrainei de aproape șapte ani și jumătate, într-un auto-exil pe care și l-au oferit și colegii săi din conducerea Mejlis, organul de autoguvernare a comunității tătare din Crimeea.
Într-un dialog cu un grup de jurnaliști români, Refat Ciubarov a explicat care este acum situația comunității pe care o păstorește, cum mai este posibilă coordonarea de la distanță, de ce crede că a fost condamnat chiar dacă, teoretic, mâna Moscovei nu-l poate atinge și ce înseamnă anexarea ilegală din martie 2014 pentru viitorul acestei etnii.
„Ceea ce vă spun acum este important, în condițiile în care aveți (în România) o diasporă de tătari crimeeni. Autoritățile de ocupație au încercat să folosească diaspora crimeană cu scopul de a-și stabili autoritatea în Crimeea. A fost evident asta în 2014, 2015, 2016. De exemplu, conducerea diasporei crimeene din România a primit multe invitații din partea rușilor, să participe la tot felul de conferințe și forumuri în Crimeea. Membrii acesteia au fost invitați direct în Crimeea, pentru a legitima ocupația, dar au înțeles despre ce este vorba și au refuzat să meargă. Atunci, rușii au zis: OK, nu luați parte la conferință, dar veniți să vedeți ca pentru voi, apoi veți decide dacă este sau nu ocupație. Le suntem recunoscători că nu au existat lideri din România care să accepte astfel de invitații”, a explicat Refat Ciubarov.
Potrivit acestuia, „pescuitul” indirect practicat de Kremlin în apele tulburate ale comunității tătare se simte și la alte paliere. De pildă, iar asta apropos de viitorul comunității din Crimeea, rușii încearcă să câștige mințile și sufletele tinerei generații, cu scopul de a o șlefui după chipu-i și asemănarea: „Rusia are diverse programe. De exemplu, depistează orice copil cu rezultate școlare bune sau în sfera sportului, artei. Îi depistează, cheltuiesc mulți bani cu ei, trimițându-i la studii în Moscova ori Sankt Peresburg, făcându-i să colaboreze, modelându-i ca și cum ar fi de-ai lor”.
„Putin și a fost nevoit să înceapă agresiunea deschisă”
Universul.net: Cum ați primit condamnarea decisă de către o instanță rusă? De ce ar condamna o persoană ca dumneavoastră, care trăiește la Kiev nu în Crimeea? Care este scopul regimului Putin?
Refat Ciubarov: Dacă aș fi fost doar eu condamnat, nu ar fi fost o problemă, însă ei încearcă să condamne orice persoană care refuză ocupația. În 25 martie 2014, am avut o reuniune a Mejlis și am decis să avem o ședință privind Crimeea pe 26 martie. În această ședință ar fi urmat să fie exprimat sprijinul pentru integritatea teritorială a Ucrainei. Planul rușilor era ca, în 26 martie 2014, să se întrunească Parlamentul Crimeei, care ar fi trebuit să declare alăturarea Crimeei la Federația Rusă. Însă după decizia Mejlis, 15.000 de oameni au ieșit pe străzi, cu precădere tătari crimeeni și ucraineni care nu au permis desfășurarea acestei ședințe, astfel că Parlamentul nu a reușit să se întrunească. Cum nu a existat cvorum, acea decizie privind (alipirea la) Rusia nu a fost posibilă. Totul s-a petrecut în conformitate cu legea ucraineană și Constituția ucraineană. Noi am stricat planurile lui Putin, prin acea decizie, așa că a trebuit să treacă la planul „B”. Așa că, după cum se știe, în 27 martie, așa-numiții omuleți verzi, omuleți verzi ruși au capturat Parlamentul și Guvernul, dând startul ocupației militare ruse a Crimeei, sub ochii întregii lumi.
Dar sunteți în Kiev, nu în Crimeea, nu la Moscova, așadar, teoretic, nu se pot atinge de dumneavoastră, chiar dacă vă condamnă. Ce credeți că este în mintea Kremlinului atunci când acționează de la distanță cu astfel de decizii?
Imediat, să termin povestea. În 27 martie, noi, tătarii crimeeni, și prietenii noștri ucraineni am ruinat planul lui Putin și a fost nevoit să înceapă agresiunea deschisă, lucru pe care nu ni-l va ierta. Nu v-aș sfătui să căutați logica în deciziile rusești și în mod special în deciziile instanțelor. De exemplu, în Crimeea există oameni cercetați penal pentru postările lor pe rețelele sociale, unele datând din 2010, 2011, 2013. Astfel de postări sunt analizate și se găsește câte ceva care e apoi catalogat drept extremist sau împotriva Rusiei, iar oamenii sunt condamnați pentru postări vechi din 2010. (…). Scopul instanțelor rusești este acela de a-i speria pe toți – și pe cei din Crimeea, și pe cei din afara ei. Nu trebuie să fim șovăitori în fața acțiunilor lor, întrucât uneori iau măsuri pentru a aplica deciziile curților.
Liderii de top ai tătarilor crimeeni nu se mai află în Crimeea, ci în Kiev și în alte locuri. Cine coordonează acum o comunitate atât de mare? Există oameni care încearcă să devină noii lideri ai tătarilor crimeeni și care se arată dispuși să colaboreze cu autoritățile de ocupație și să vă înlocuiască pe dumneavoastră?
Înainte de interzicerea activității Mejlis, exista o rețea foarte bună de filiale locale ale Mejlis, peste 360. Evident, nu sunt libere să își desfășoare activitatea precum organul central al Mejlis, deschis și în aceleași forme ca înainte de ocupație. Bineînțeles că există oameni are vor să-și scape pielea și pentru asta tac. Dar în Crimeea există oameni noi. Suntem o națiune mică, de 300.000 de oameni, cumva toată lumea cunoaște pe toată lumea. Există destui lideri legitimi în Crimeea și care provin, cum s-ar spune, din rândurile vechilor soldați, dar și a noilor lideri. Folosim și canale deschise, și canale închise pentru a comunica cu oamenii noștri de acolo. Printre cele deschise se numără mass-media tătarilor crimeeni, care s-a mutat din Crimeea aici, unul dintre brațele sale fiind postul TV, ATR. Obiectivul nostru global, numărul 1 este de a-i informa pe cei din Kiev, Bruxelles și alte capitale cu privire la ceea ce se petrece în Crimeea. Nu chemăm la ieșirea cu arme pe stradă, ci vrem să menținem această comunicare și să fim capabili să explicăm ce se întâmplă. Mesajul pe care noi îl transmitem oamenilor este următorul: dacă nu poți combate ocupația, principalul lucru pe care îl poți face pentru Crimeea este să nu colaborezi cu autoritățile de ocupație și cred că ne apropiem de acest obiectiv foarte bine.
Scurtă plimbare prin istorie: Crimeea și Afganistan
A. Dacă într-adevăr au cunoscut ceva cu adevărat în detaliu, sub umbrela Rusiei, ei bine acel ceva a fost, pentru tătarii din Crimeea, exodul. Care, deși din nou o ispită, după reanexarea executată de regimul Putin, nu a început abia cu Stalin, ci mult mai devreme, după cum explică istoricul Orlando Figues, în cartea sa: Crimeea, ultima cruciadă (Polirom, 2019, pg. 41-42).
- „Anexarea Crimeii la Rusia a adus imperiului 300.000 de noi supuși, aproape toți tătari și nogai musulmani. Rușii au înercat să-i coopteze pe mai-mari locali (bei și mârzaci) în administrația lor, propunându-le să-i converteasc la creștinism și să-i înnobileze. Dar propuneea lor a fost ignoată. Puterea acestora nu se bazase nicioată pe funcții publice, ci pe proprietatea asupra pământului și pe politica determinat de relațiile de clan: atât tmp cât li seprmitea să-și păstreze pământurile, majoritatea peferau să-și mențină statutul în adrul comunității decât să-i slujasă pe noii stăpâni impriali. Majoritatea aveau legături de rudenie comerciale sau religioase cu Impriul Otoman. Mulți au emigrat acolo în urma anexării de către Rusia.
- Politica rusă față de țăraii tătari a fost mult mai brutală. În Crimeea, spre deosebire de cea mai mare parte a Rusiei, iobăgia nu exista. Libertatea țăranilor tătari a fost recunoscută de noua conducere imperială, care i-a transformat în țărani ai statului (o categorie juridică diferită de cea a iobaglo). Dar faptul că tătarii continuau să îi fieloiali califului otoman, pe careîl invocau în rugăciunile lor din ziua de vineri, rămânea o provocare constantă pentru ruși. Le dădeamotive să se îndoiască de jurământul de credință față de țqr al noilor supuși. În timpul numeroaselor războaie cu otomanii din secolul al XIX-lea, rșii s-au temut mereu de revoltele tătarilor din Crimeea. Îi acuzau pe capii muslmani c se roagă pentru victoria tucilor și pețăranii tătar că speră să fie elibrați de către turci, deși până la Războiul Crimeii, majoritatea populației muslmane i-a rămas loială țarului.
- Convinși că tatari erau perfizi, rușii au făcut tot posibilul să-i determine pe noii lor supuși să plece. Primul exod în masă al tătarilor din Crimeea spre Turcia a avut loc în timpul Războiului Ruso-Turc din 1787-1792. În cea mai mare parte a fost vorba despre fuga țăranilor înfricoșați că vor urma represalii din partea rușilor.
- Dar tătarii au fost încurajați să plece și de o serie de alte măsuri luate de ruși, printre are confiscarea pământurlor, impozitarea puntivă, munca forțată și intimidarea de către trupele de cazaci. Până în 1800, aproape o treime din populația tătară din Crimeea, aproximativ 100.000 de oameni, emigrase în Imperiul Otoman, iar alți 10.000 plecaser în urma Războiului Ruso-Turc din 1806-1812. Locul lor a fost luat de coloniști ruși și de alți creștini din est: greci, armeni, bulgari, mulți dintre ei refugiați din Imperiul Otoman, care căutau protecția unui stat creștin.
- Exodul tătarilor din Crimeea a reprezentat începutul uneiretrageri treptate a musulmanilor din Europa. Era un episod al unei lungi istorii de schimburi demografice și de conflicte etnice între sfera otomană de influență și cea ortodoxă, care avea să dureze pâă la crizele balcanice de la sfârșitul secolului XX”.
B. Secretomania din jurul intervenției militare ruse în Crimeea, a destabilizării Donbasului ori a acțiunilor grupului Wagner, care livrează mercenari pentru războaiele „mute” ale Kremlinului în Orientul Mijlociu și Africa, are rădăcini adânci și groase în intervenția sovietică pe teritoriul afgan. Rodric Braithwaite spune povstea în cartea sa, apărută și în România: URSS în Afganistan (Corint, 2015, pg. 317-322)
- „Războiul din Afganistan trebuia să rămână secret, iar în primii ani, Biroul Politic Sovietic a luat măsuri extreme pentru a se asigura că el rămâne astfel. Soldaților trimiși în misiune în Afganistan li s-a cerut să păstreze tăcerea asupra acestui lucru. De teamă că vor vorbi cu vizitatorii străini, soldaților care reveneau în Uniunea Sovietică nu li s-a permis accesul în Moscova în perioada Jocurilor Olimpice din 1980. Voenkomat-urile locale le-au dat odine ferme familiilor soldaților uciși în Afganistan să nu povestească nimănui despre circumstanțele morții lor. În primii ani ai războiului, guvernul a făcut tot ce a putut pentru a-i împiedica pe oamenii derând să afle ce se întâmpla.
- Poziția oficială era că soldații sovietici își îndeplineau datoria intarnaționalistă în Afganistan, însă asta nu pesupunea lupta armată. Televiziunea difuza emisiuni interminabile cu soldați sovietici și afgani îmbrățișându-se strâns, medici sovietici tratând copii afgani, unități militare de propagandă care cucereau inimile și sufletele localnicilor, femei sovietice întâlnindu-se cu femeile din Afganistan, soldați care împărțeau hrană, medicamente și zâmbete.
- La sfârșitul anului 1985, când Gorbaciov a ajuns la putere, încă existau reguli stricte privind ceea ce jurnaliștii puteau sau nu să scrie espre război. O listă întocmită de Ministerul Apărării și de Ministerl de Externe, semnat de Kriucikov și Varenikov, spunea că presa putea anunța moatea sau rănirea unui militar sovietic doar dacă erau consecințe ale îneplinirii misiunilor, a respingerii atacurilor declașate de rebeli și a executării sarcinilor legate de asigurarea ajutorului internațional acordat poporului afga.
- De asemenea, a fost interzisă prezentarea acțiunilor militare întreprinse de unități mai mari decât o campanie și a experiențelor de pe frontul de luptă. În plus, televiziunilor li s-a interzis să transmită în direct de pe câmpul de luptă. Ziariștii puteau vorbi despre eroismul soldaților care deveniseră Eroi ai Uniunii Sovietice, dar nu despre amănunte legate de unitățile în care luptau aceștia. (…)
- Totuși, odată ce sicriele au început să sosească acasă, a devenit practic imposibil să se întrețină acea ficțiune, în ciuda eforturilor Biroului Politic Sovietic. (…) Andropov a fost de acord că, deși soldații trebuiau înhumați cu onoruri militare, era prea devreme pentru a înălța pietre funarare la scară largă, iar ceilalți au fost de aceeași părere. Suslov a concluzionat: Trebuie să stabilim ce răspunsuri le dăm părinților a căror cpii au murit în Afganistan. Nu trebuie să existe improvizații. Răspunsurile trebuie să fie laconice și standardizate.
- Și, într-adevăr, ani de zle nu s-a construit niciun fel de monument cmemorativ. Ce căzuți în luptă nu a fost primiți acasă cu onoruri militare și ceremonii municipale, așa cum se întâmpla în America, observa cu amărăciune soldatul Andrei Blinușov. Soldații morți era predați familiilor noaptea, înhumați în tăcere, într-o atmosferă încărcată de amenințări cu pedepse, dacă se rupea vălul secretului. Însă, așa cum se întâmpla deseori în Rusia, regulile oficiale au fost domolite de acte individuale de omenie. Cu toate acestea, puține hotărâri guvrnamntale a fost detestate atât de amarnic. (…)
- Cu toate acestea, știrile s-au strecurat chiar prin acest văl de autocenzură. La mai puțin de o lună după invazie, în Moscova circulau știri cum că spialele din Tașkent erau pline de soldați răniți, că avioane aduceau acasă sicrie, că în unele instituii care trimiseseră specialiști în Afganistan erau expuse potrete încadrate în chenare negre. (…)
- Iar după ce sicriele zincate au început să sosească în sate și orășele din întreaga Rusie, totul a ieșit la iveală. Așa cum scria câțiva ani mai târziu un cititor ziarului Komsomolskaia Pravda, <<nu încercați să mușamalizaț: un soldat scrie acasă, și atunci află tot satul; dacă vine acasă un sicriu, află toată regiunea>>”.
