Universul.net deschide seria dedicată ocupației ruse din Crimeea și conflictului armat, în desfășurare, din estul Ucrainei cu o incursiune la Kalanciak și Ciaplinka, două dintre cele trei puncte prin care ucrainenii pot trece în zona ocupată fără să riște amenda, iar străinii fără să primească interdicția de trei ani. Cum se împacă naveta spre muncă, vizita la rude și mersul în vacanță cu atmosfera de Război Rece resuscitat de Kremlin.
„Puteam vedea însemnele rusești de pe uniformele lor”, spune Ivan Șevțov, locotenent colonel în armata ucraineană și purtător de cuvânt al unuia dintre cele trei punte de trecere a frontierei administrative dintre Ucraina și Crimeea anexată de Federația Rusă, Kalanciak. Este 1 august 2021, însă acum, când vorbește, Șevțov nu se referă la Kalanciak și nici la prezent, ci se întoarce în timp, cu mai bine de șapte ani. Era martie 2014 când a fost transferat de la granița cu Republica Moldova, unde activa atunci, la Ciaplinka, devenit peste noapte linie defensivă în fața agresiunii hibride ruse din Crimeea și transformat ulterior într-una dintre cele trei „trecători” dintre Ucraina și Crimeea, recunoscute de Kiev. Celelalte două sunt Ciongar și Kalanciak. Precizare importantă: singurele căi legale de intrare din Ucraina în Crimeea sunt Ciongar, Kalanciak și Ciaplinka; sunt terestre și unicele recunoscute oficial de Kiev. Se poate intra și pe calea aerului, via Rusia, dar ucrainenii care procedează astfel riscă amenzi usturătoarea, iar străinii primesc automat interdicție de trei ani de intrare în Ucraina.
Atunci, în martie 2014, la Ciaplinka, militarii ucraineni și cei ruși s-au aflat la doar 10 metri distanță unii de alții, cu perspectiva confruntării directe mai stridentă ca niciodată. „Se priveau în ochi”, remarcă translatorul care ne însoțește, o realitate pe care Ivan o traduce însă ceva mai practic și cât se poate de cazon: „Le vedeam însemnele de pe uniforme”. Și, adaugă el, în acele vremuri zona înțesată de militari a fost năpădită inclusiv de tehnica aferentă, de la armament ușor, la blindate și tancuri rusești.
Astăzi, la punctul Ciaplinka, linia administrativă care separă regiunea ucraineană Herson și Crimeea anexată de Rusia se află la aproximativ 400 de metri de locul din care vorbește Ivan Șevțov, iar punctul de trecere al ocupanților e amplasat la aproximativ 1.700 de metri. Potrivit militarului, rușii nu mai desfășoară acțiuni, nici nu au lăsat oameni acolo, dar au camere care monitorizează situația de la distanță. Punctul critic, cel de separație propriu-zisă dintre Ucraina și Crimeea anexată, are ca bornă un solitar drapel ucrainean. Astăzi, Ciaplinka aduce mai degrabă cu o fantomă paralizată: niciun civil nu trece într-un sens și în celălalt, motivul invocat de autoritățile ucrainene făcând trimitere la faptul că este în curs de reabilitare. Dar atunci, în primăvara lui 2014, dinspre Crimeea luată pe sus de Moscova spre Ucraina lăsată fără o porțiune uriașă de teritoriu din cauza „aroganței” de a-și decide singură orientarea strategică „veneau cam 6-7.000 de persoane pe zi”, afirmă grănicerul.
Oamenii
Dar, lucru evident precum topirea gheții sub un soare dogoritor, trecutul are patima implacabilă de a nu mai putea fi trăit, ci, cel mult, rememorat. Ceea ce, în Ucraina lui 2021, este la fel de valabil ca în orice alt colț al unei Europei marcate de numeroasele, uneori pestrițele, dar sângeroasele conflicte locale, regionale și continentale care au modelat-o accelerat în ultimul secol și ceva.
Nici Ivan Șevțov nu mai trăiește în trecut, chiar dacă, cel puțin prin prisma meseriei, nu are cum se feri de episoadele retrăirii lui. La 1 august 2021, când l-am întâlnit, nu-l mai găsești la Ciaplinka, ci la „fratele” ceva mai mare, Kalanciak, situat la 25 de kilometri.
Modernizat în ultimii aproxmativ doi ani, acest punct de trecere a frontierei administrative dintre Ucraina și Crimeea ocupată este traversat zilnic de mașini personale și oameni care-l măsoară la pas. Aceștia din urmă, fie turiști, fie navetiști, sunt obligați la efortul parcurgerii celor 850 de metri în plin câmp, întrucât niciunui autocar sau microbuz nu-i este permis accesul. Din cei 850 de metri, 300 sunt parte a Ucrainei, măsurați de la bariera punctului de trecere până la o linie mov care taie asfaltul și semnalizează că dincolo de se deschide jumătatea de kilometru de preludiu spre altă lume – Crimeea anexată. Linia mov… trasată cu vopsea, nimeni nu poate face abstracție de ea. Putea fi întinsă și cu creta, tot ar fi avut puterea să dea comanda.
Oameni în vârstă, în drum spre rudele din partea cealaltă – oricare ar fi ea -, părinți cu copii mici și valize pe rotile tractate la două mâini, navetiști care se grăbesc spre locul de muncă sau tineri cu gândul la plajă – cu toții au devenit, în cei șapte ani și aproape cinci luni scurși de la anexare, o imagine aproape banală pentru grăniceri. Dar banalitatea riscă să fie filtrul defect prin care să te raportezi la ei. Mai degrabă aduc a simboluri ambulante ale adaptării atavice la imperative geopolitice care castrează de sens cotidianul individului, dar îi dictează ritmul fără o brumă de orizont.
Drumurile
Kalanciak se află la aproximativ două ore cu mașina de orașul Herson, poate la doar una și jumătate, în funcție de cât de balcanice sunt virtuțile șoferului. Ogorul cultivat este tabloul dominant de-a lungul acestei rute, pe ici și colo dimensiunea agricolă fiind întreruptă de galaxia stufărișului care-și duce implacabil traiul dialectic: la vârf bătut de soarele necruțător, iar la bază – „botezat” 24/24 de apa sălcie și solul mlăștinos. Iar undeva, între punctul A și punctul B, se aliniază, pe dreapta, cum mergi dinspre Herson, mândria agricolă a țării: un mega-obor de legume și fructe, unde camioane de 20 de tone din toată Ucraina vin să-și umple burțile cu ce oferă sezonul, pentru a le deșerta ulterior în toate zările țării, inclusiv la Kiev. E cea mai mare piață angro de vegetale, spune cunoscătorii, unde comerțul își vede liniștit de ritm, imun la sechelele sădite de politica externă… oamenii – civili și militari deoporivă – trebuie totuși să mănânce și când e pace, și-n vremuri de război.
Mai chinuit ajungi la Kalanciak de la Ciaplinka. Cei 25 de kilometri sunt „prelungiți”, temporal nu spațial, de un drum de pământ nisipos și pietriș aspru. Cratele care-i conferă o obositoare „adâncime strategică” leagănă mașina cum e aruncat vaporul, în sus și-n jos și de la stânga la dreapta, de valurile nervoase ale Mării Negre, cele de toamnă-iarnă. O limbă lungă de pământ, de-o parte și de alta, e „cultivată” de natură, cu celebrul stufăriș și iarba arsă în cuptorul lui iulie-august. O alta, cel puțin la fel de generoasă, e cultivată, la propriu, de mâna omului, cu soldăței de floarea soaelui, pături generoase de pepeni și perdele drepte de porumb, în rolul dominant.
Dar, și pe axa Herson-Kalanciak, și pe cea Kalanciak-Ciaplinka ori viceversa, tot acest peisaj vegetal natural – că e din cel sălbatic, c-o fi din cel „domesticit” – e „înțepat” de păduricile de eoliene ale secolului XXI, celebru în ultima vreme pentru asocierea letală cu schimbările climatice în plin spectacol mondial.
Cicatricile și frânturi din viața de „dincolo”
Spre deosebie de Ciaplinka, atunci când e funcțional și nu zace pe motiv de reparații, Kalanciak este un punct de traversare din Ucraina și Crimeea anexată și viceversa destinat nu doar ucrainenilor din ambele zări, ci și străinilor veniți cu afaceri sau, cine știe, din neîmblânzită curiozitate geopolitică. Unii dintre „clienții” de la Kalanciak sunt foarte deschiși să vorbească ce-i mână într-o direcție sau alta, după cum sunt și cei de pe palierul reticenților, temătorilor sau pur și simplu discreților.
Vara sunt mai mulți ca în celelalte anotimpuri, întrucât intervine în ecuație variabila turism, iar Crimeea anexată atrage încă anumite categorii de ucraineni.
Dar cum este, totuși, viața „dincolo”?
Hassan, un etnic turc cu etățenie ucraineană lucrează de câțiva ani în zona Crimeea ocupată. Spune că în contrucții și mai spune că lucrurile au fost mai simple acolo înainte de operațiunea hibridă a Moscovei. Omul muncește la Simferopol. Pe 1 august, când l-am întâlnit, încolo se și îndrepta, cu valiza pe rotile și un aer destul de relaxat, dată fiind atmosfera berlineză de Checkpoint Charlie care învăluie zona. Dar ce era mai ușor „înainte” în Crimeea cunocută de el? De pildă, ritmul cu care se îgrașă birocrația rusă din Crimeea anexată. Era deja nevoie de multe documente când veneai din Ucraina, admite Hassan, iar în doar două săptămâni, câte s-au scurs de la ultima lui incursiune la muncă, a făcut bine să mai apară unul de care să facă rost și cu care să se prezinte când intră în zona de ocupație.
Vizuina
Totuși, indiferent de câți și de cine traversează astfel de zone ce delimitează o țară privată de teritoriul său de un spațiu recunocut sub noul statut doar de cuceritorul circumstanțial și sateliți nerecunoscuți de comunitatea internațională, semnele războiului, ca potențialitate, bat, din loc în loc, la ochi: de la sârma ghimpată ce strălucește în soare și se întinde ca un șarpe cu burta plină, pe sute de metri, la garduri kilometrice și până la tranșeele-vizuină care-ți zbârlesc părul de pe șira spinării la gândul că, cine știe, odată poate le-o veni sorocul să fie folosite.
Acestea din urmă sunt „pentru situația în care se produce un atac. Nu a existat așa ceva până acum, dar îl luăm în considerare și suntem pregătiți să adăpostim oamenii la nevoie”, explică Ivan Șevțor rostul trașeelor. Acestea derivă, din loc în loc, din lateralul punctului de trecere a frontierei administrative de la Kalanciak. Cât sunt de lungi, de ramificate și de elaborate e greu de spus. Permisiunea de filmare care ni se oferă e generoasă în sine, dar irelevantă din punct de vedere al întregului. Grănicerii ucraineni susțin că au observat în zona ocupată de trupele ruse, prin echipamentele de vedere de la distanță, tehnică militară grea.
Biblioteca
Actualul conflict ruso-ucrainean nu poate fi „fotografiat” în ansamblul său privind doar în prezent, ori speculând, și atât, cu privire la viitor. În cartea sa, Porțile Europei (p. 384 & 387), tradusă și în limba română, istoricul Serhii Plokhy insistă asupra rolului de solist pe care îl joacă „palparea” trecutului în orice demers care se vrea relevant, ma ales în acest context: trecutul și deveniea istorică a zonei.
- „Pe parcursul crizei ucrainne, în repetate rânduri s-a recurs în mod abuziv la argumente istorice, atât pentru a-i informași inspira pe participanții la evenimente, cât și pentru a justifica încălcarea dreptului internațional, a drepturilor omului și chiar a dreptului la viață. Conflictul ruso-ucrainean, deși a izbucnit pe nașteptate și i-a luat prin surprindere pe cei mai mulți dintre cei implicați, are rădăcini istorice puternice și abundă de referințe și aluzi istorice. Lăsând la o parte flosire istorie în scop propagandistic, cel puțin trei procese isorice paralele, puternic înrădăcinate în trecut, se desfășoară în prezent în Ucraina: încercarea Rusiei de a restabili controlul politic, economic și militar în teritoriile care au aparținut Imperiului începând de la mijlocul secolului al XVII-lea; formarea identităților naționale moderne, fenomen care îi privește și pe ruși, și pe ucraineni (aceștia din urmă fiind adesea separați de-a lungul liniilor de demarcație regională); și lupta pentru sferele de influență, care le permit beligeranților să-și imagineze conflictul ca pe o competiție între Est și Vest, între spațiul rus și Europa”.
Tot în Porțile Europei, istoricul Serhii Plokhy pune pe masa un interesant joc al procentelor, menit să taie o utilă potecă printre proiecțiile propagandistice made in Russia:
- „Potrivit datelor statistice oferite de reputații cercetători ai Institutului Internațional de Sociologie de la Kiev, deși rușii reprezintă 17% din populația ucraineană, doar 5% dintre cei intervievați se consideră exclusiv ruși: restul s-au identificat ca fiind atât ruși, cât și ucraineni. Chiar și cei care se consideră sută la sută ruși s-au opus de cele mai multe ori intervenției ruse în chestiunile ucrainene, refuzând să se lase asociați cu regimul Putin. (…) Procentajul celor care nutreau sentimente pozitive față de Rusia a scăzut de la 80% în ianuarie 2014 la sub 50% în luna septembrie a aceluiași an. În noiembrie, 64% dintre cei intervievați susțineau aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană (în noiembrie 2013, acest procent era abia dacă atingea 39%). În aprilie 2014, numai o treime dintre ucraineni doriseră ca țara lor să adere la NATO; în noiembrie 2014, mai bine de jumătate susțineau această decizie. Nu există nici urmă de îndoială că experiența războiului nu numai că i-a unit pe cei mai mulți ucraineni, dar a contribuit și la apariția sentimentelor de simpatie față ale populației față de Occident.
- Din punct de vedere istoric, șocul războiului, umilința înfrângerii și rănile deschise lăsate în urmă de teritoriile pierdute au fost mereu instrumente puternice pentru formarea solidarității naționale și crearea unei identități naționale puternice. Împărțirile Poloniei din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au șters statul polonez de pe harta Europei, dar au declanșat procesul de formare a naționalismului polonez modern, la fel cum, la începutul secolului al XIX-lea, invadarea Germaniei de către Napoleon a dat naștere ideilor pangermane și a încurajat expansiunea naționalismului germa modern. Amintirea înfrângerilor și a pierderilor teritoriale a stimulat avântul patriotic al francezilor și polonezilor, al sârbilor și cehilor. Invadată, umilită și devastată de război, Ucraina pare să se încadreze în același tipar.
- Anexarea Crimeei de către Rusia, războiul hibrid din Donbas și încercările de a destabiliza restul țării a creat o situație nouă și periculoasă nu numai în Ucraina, ci în întreaga Europă. Pentru prima dată de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, o putere europeană importantă a atacat un stat vecin mai slab și a anexat un teritoriu al unei țări suverane. Invazia rusă nu a încălcat numai Tratatul ruso-ucrainean din 1997, dar și Memorandumul de la Budapesta din 1994, prin care Ucranei i se garantase securitatea în schimbul renunțării la armamentul său nuclear și aderarea la Tratatul de neproliferare nucleară. Agresiunea neprovocată a Rusiei la adresa Ucrainei a amenințat ordinea internațională, situație pentru care Uniunea Europeană, dar și cea mai mare parte a lumii nu erau pregătite, dar care necesită o ripostă adecvată. Indiferent cum s-ar sfârși actuala criză ucraineană, de soluționarea acesteia depinde nu numai viitorul Ucrainei, dar și viitorul relațiilor dintre estul și vestul Europei – dintre Rusia și Uniunea Europeană – și, prin urmare, viitorul acestui continent”.
