Ucraina trece printr-o schimbare de paradigmă în politica externă. Procesul a fost declanșat forțat, în 2014, după lungi ezitări ale regimurilor perindate după dobândirea independenței și, punctul focal, urmare a pierderii teritoriale suferite prin anexarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă și deschiderea unui front hibrid, cu agresiune armată, subminare a suveranității și trasarea de granițe de facto, tot de către Federația Rusă, în Donbas, zona de est a țării.
De peste șapte ani, Kievul caută programatic soluții interne și externe de gestionare a problemelor economice, sociale și politice complexe care au rezultat – de la situația refugiaților din teritoriile ocupate, la contrabalansarea pierderii accesului la resurse vitale pentru industrie, agricultură, armată. De exemplu, dacă până la momentul 2014 Ucraina cultiva aproximativ 68.000 de hectare cu orez, suprafața s-a redus la jumătate, căci 30.000 de hectare se află pe teritoriul anexat ilegal, prin intervenția „omuleților verzi”, în primăvara lui 2014. În plus, după cum admite prorectorul Universității Agricole și Economice din Herson, Oleksandr Avercev, a dispărut din ecuație și accesul ucrainean la institutele agronomice de cercetare, tradus printr-un recul semnificativ în acest domeniu și dificultăți majore în găsirea unor alternative viabile. La fel, dispariția unor surse-cheie de aprovizionare cu cărbunele extras din Donbas a obligat uzinele ucrainene să recurgă la importuri de la mii de kilometri depărtare.
Dar nici nici pentru Moscova nu a fost simplă gestionarea Crimeei, cel puțin nu pe toate planurile (militar, a găsit, nicio surpriză, soluții).
Așadar, unde se află Ucraina acum, în relația cu cetățenii săi din teritoriile ocupate, cu minoritățile și grupurile etnice, în relația cu vecinătatea apropiată, cu marii jucători internaționali – SUA, UE, NATO, Rusia, China – și, nu în ultimul rând, cu aspirațiile sale occidentale, reactualizate cu forcepsul acum șapte ani?
- O analiză Universul.net, la capătul vizitei de documentare a unui grup de jurnaliști români la Odesa, Herson, Kiev și frontiera administrativă dintre Ucraina și Crimeea, punctele de tranzit Ciaplinka și Kalanciak, în cadrul proiectului “Discover RO – Discover UA: Media tours to get information first-hand”, implementat de ONG-ul Foreign Policy Council „Ukrainian Prism”, în parteneriat cu Ambasada României în Ucraina și Ambasada Ucrainei în România, cu sprijinul financiar al Black Sea Trust for Regional Cooperation.
Problema Crimeea – alienarea, militarizarea, agricultura, turismul
Așadar, ce nu i-a ieșit nemaipomenit Rusiei după alipirea forțată a Crimeei?
A. Și-a antagonizat populația tătară, numărând aproximativ 300.000 de oameni și în jur de 14% din totalul locuitorilor. Gradul de alienare, căruia Moscovei nu-i va fi simplu să îi găsească leac, este ilustrat de câteva detalii-cheie:
- Mejlis, forul de conducere al tătarilor crimeeni, a fost declarat de Rusia organizație teroristă, întrucât a dejucat eforturile Kremlinului de obținere a sprijinului pentru ruperea peninsulei de Ucraina și trecerea ei la Rusia.
- Liderii comunității fie au ajuns în exil (cei mai mulți), fie în închisoare. Cei aflați la Kiev sunt vânați in absentia de către autoritățile ruse, fiindu-le deschise procese la instanțele din teritoriul anexat. Cazul unuia dintre lideri, Refat Ciubarov, este grăitor, acesta fiind condamnat, în iunie, la șase ani de închisoare.
- După ce au plecat din Crimeea, reprezentanții comunității și mijloacele mass-media pe care le au în Ucraina, au denunțat Rusia în termeni tot mai neechivoci, vorbind deschis despre o operațiune care vizează exterminarea tătarilor.
- Concomitent, aduc la cunoștința opiniei publice situațiile în care Moscova încearcă să izoleze tătarii crimeeni de comunitățile din alte țări, inclusiv de tătarii din România (un material tocmai pe această temă, în zilele următoare, pe Universul.net), pe care îi curtează în diferite moduri, inclusiv invitându-i în Crimeea. Până acum, rata de succes a încercărilor ar fi zero, potrivit acelorași surse.
- Se încălzește, la niveluri fără precedent, relația dintre tătarii din Crimeea și autoritățile de la Kiev. După trei decenii în care relațiile fuseseră marcate de răceală, neîncredere a ucrainenilor în tătari, frustrări ale tătarilor legate de tratamentul injust la accesul etnicilor în diverse instituții – realitate din care azi nu mai face niciuna dintre părți un mare secret sau tabu – lucrurile s-au schimbat. Statul ucrainean și-a asumat responsabilitatea sprijinirii tătarilor crimeeni cu statut de persoane dislocate intern, îi ajută financiar și educațional pe tinerii tătari din Crimeea să studieze la universitățile din Herson, Kiev și alte centre. A relaxat trecerea lor înspre și dinspre Ucraina, prin cele trei puncte legale: Ciongar, Ciaplinka (în prezent închis pentru modernizare) și Kalanciak.
- Totodată, în continuarea punctului de mai sus, este de reținut că în Ucraina a intrat în vigoare legea popoarelor indigene, astfel că tătarii, definiți astfel prin această lege, se pot bucura de beneficii suplimentare față de celelalte minorități. Popoarele indigene sunt acele popoare care nu au așa-numitul „king state”, motiv pentru care, de exemplu, minorității românești, cu România pe post de „king state”, nu ar putea obține un astfel de statut.
- În fine, o spune un expert din Odesa, ucrainenii de rând descoperă, încet-încet, etnia și cultura tătară. E un proces de vindecare, sugerează teza specialistului consultat de Universul.net, care vine după decenii de educație sovietică în care tătarii le fuseseră înfățișați ucrainenilor fie într-o lumină proastă, fie drept cantitate neglijabilă. „După anexarea peninsulei, mâncarea cu specific crimean a devenit tot mai populară, iar oamenii care vin tot mai des în astfel de restaurante fie o fac pentru că încep să descopere Crimeea, fie din spirit de solidaritate. În plus, se înmulțesc proiectele de cercetare și programele de studiu privind cultura tătară din Crimeea, se intră în arhive, se traduc documente, se organizează evenimente.
B. Delicată, pentru Moscova, este și criza apei, din care diplomații ruși au făcut un subiect distinct pe agenda discuțiilor în diverse formate, iar propaganda rusă o exploatează în cele mai „creative” moduri. Problema a apărut după închiderea de către Ucraina a canalului Crimeea de Nord de la fluviul Nipru, „robinetul” care, timp de peste 40 de ani, până la anexarea ilegală, suplinise vulnerabilitățile peninsulei: insuficiente lacuri și râuri, raportat la o densitate relativ mare a populației; capacități industriale și agricole însemnate; concentrare militară rusă (care a explodat după martie 2014).
În timp ce, din cauza pierderii teritoriale propriu-zise, Ucraina cultivă mult mai puțin orez și a înregistrat un recul în inovarea agricolă, Rusia nu se poate bucura pe deplin de câștigul teritorial ilicit, căci fără apă nu crește nimic – mai ales orezul. Potrivit specialiștilor în agronomie din regiunea Herson, Moscova a încercat compensarea acestui neajuns prin tentative de introducere a altor tipuri de culturi, de exemplu bumbac. Nu a funcționat, spune unul dintre ei, așa cum nici încercările de până acum ale Rusiei de a identifica surse alternative de apă dulce nu au fost încununate de succes. Acestea din urmă au declanșat, în schimb, controverse legate de potențialul unor dezastre ecologice pe care îl au astfel de operațiuni, dat fiind că vor altera echilibrul natural din peninsulă.
Perspectiva deblocării situației este îndepărtată. Oficialii și experții ucraineni consideră că criza apei este strict responsabilitatea Moscovei, iar o astfel de criză nu ar fi existat dacă Rusia ar fi folosit resursele existente pe plan local doar pentru populație și agricultură. Însă, susțin ucrainenii, rușii fac agricultura și oamenii să sufere pentru că direcționează apa spre capacități industriale și mai ales spre cele militare, acestea din urmă având și „darul” de a fi o amenințare pentru Ucraina și țările învecinate Mării Negre.
C. Turismul din Peninsula Crimeea, atât cât a mai rămas după anexare, nu a ajuns să reprezinte, în cei șapte ani care s-au scurs, un punct forte al economiei ruse. Odinioară un magnet pentru concediile ucrainenilor din toate colțurile țării, business-ul cu plajele din Crimeea are de suferit pe cel puțin două planuri:
- Chiar dacă încă există ucraineni care merg în vacanță acolo, accesul a devenit mult mai complicat, astfel că un aspect care odinioară nu existase pe agenda turistului de rând, cântărește acum greu în decizia omului de a se bucura de soarele și marea din regiune. Ucrainenii riscă amenzi usturătoare dacă intră în Crimeea din Rusia și nu prin cele trei puncte oficiale (Ciongar, Cialinka și Kalanciak). Toate sunt terestre, iar al doilea este închis temporar, dar chiar și atunci când funcționa era rudimentar și putea procesa cu greu un număr important de turiști, astfel încât să fie o variantă confortabilă pentru omul cu gândul la vacanță. Al treilea a fost modernizat abia acum doi ani. Apoi, accesul pe patru roți le e permis doar autoturismelor personale. Microbuzele și autocarele nu pot trece, astfel că pasagerii lor trebuie să o ia la pas, aproape un kilometru, indiferent de câte bagaje trag după ei, indiferent că sunt sau nu însoțiți de copii și indiferent de cât de dogoritor e soarele în aceste „trecători” aflate în câmp deschis. În plus, o complicație nouă (financiară și de confort) apare la celălalt capăt, unde turistul care nu vrea să meargă pe jos zeci de kilometri, până la destinație, trebuie să-și fi aranjat în avans un mijloc de transport care să-l ducă mai departe. Potrivit autorităților de la Kiev, situația se va schimba timid, în perioada imediat următoare, când vor fi introduse microbuze-navetă care să-i transporte pe cei veniți fără mașină personală de la capătul ucrainean al punctului de trecere până la cel rusesc. Totodată, anexarea a dus și la descurajarea turiștilor străini, căci, accesul lor din Ucraina în Crimeea se face doar pe la Kalanciak. Dacă optează pentru un zbor din Rusia, lucrurile nu sună încurajator: autoritățile ucrainene le vor aplica interdicție de trei ani la intrarea pe teritoriul Ucrainei.
- Un alt efect de bumerang pentru planurile rusești cu privire la turismul crimean vine prin modul în care Rusia a desprins Crimeea de la Ucraina, prin evoluțiile militare ulterioare (dublarea numărului de trupe, înarmarea puternică a regiunii cu tehnică militară avansată), lipsa apei, presa proastă pe care o are acum în Ucraina și în Occident și percepția aferentă – de zonă mai degrabă belicoasă decât turistică și de agrement.
„Am făcut ceva progrese în Donbas, iar dacă te uiți cu atenție, observi că Donbas a devenit o valiză fără mânere pentru Rusia: e grea și nu mai poate fi lăsată jos pur și simplu. Rusia nu a reușit să clădească nimic acolo – nici securitate, nici economie, nici o viață normală pentru oameni. Nu este ceva viabil, iar ceea ce este va rezista atâta timp cât Rusia va băga mâna în buzunar și va plăti. Nemaivorbind aici de Crimeea, care a fost transformată într-o fortăreață de necrezut: fără apă, fără turism, militarizată”, este și proiecția pe care o oferă un director din Ministerul de Externe al Ucrainei, într-o discuție purtată zilele trecute, la Kiev, cu un grup de jurnaliști români.
D. Renumele nefericit transferat Crimeei în urma anexării este alt palier care merită atenția. Unul la care omul obișnuit se raportează mai puțin geopolitic, dar cât se poate de practic: cei care locuiesc în partea ucraineană, dar trec în zona ocupată nu o fac doar în calitate de turiști. Sunt oameni care fie au rude rămase acolo, fie merg la muncă. Oricum ar fi, situația lor nu este roz. Un universitar de la Kiev a refuzat să comenteze, din perspectivă politică, altfel decât sub anonimat, cum i se pare lui că stau lucrurile în Crimeea anexată. „Am rude și prieteni acolo, iar eu personal am interdicție de intrare din cauza activității pe care o desfășor”, spune bărbatul. Am întâlnit genul acesta de reticență și la persoane care tranzitau punctul Kalanciak, la început de august, când am vizitat locul. Oameni care mergeau sau veneau de la rude și care, de teamă să nu irite autoritățile de ocupație, refuză orice dialog cu presa străină, referitor la situația din Crimeea anexată.
Există, bineînțeles, și localnici dispuși să vorbească. Hassan, un etnic turc cu cetățenie ucraineană locuiește în zona liberă, dar muncește în cea ocupată. Spune că lucrează în construcții, și afirmă că totul fusese mai simplu când linia de separație nu exista. După 2014, însă, unul dintre aspectele tot mai dificile, pe care Hassan le cunoaște direct de la sursă, este cel al birocrației. Autoritățile de ocupație cer tot mai multe documente, iar tendința nu pare să se apropie de final. Deși muncește de ani buni în Crimeea și cu toate că fusese acolo și cu două săptămâni înainte, între timp a mai apărut un document la pe care să-l aibă asupra lui, în mapa pe care o prezintă la tranzitare.
„În două generații”
Situațiile descrise mai sus au șanse slabe de a se schimba în bine prea curând. Oficialii din diverse ministere, experții din zona civică și oameni de rând, cu care am discutat la început de august, la Odesa, Herson și Kiev, își temperează așteptările când vine vorba de redobândirea Crimeei de către Ucraina, respectiv încetarea ostilităților și normalizarea în Donbas, la nivelul anterior debutului lui 2014.
„Există lucruri care nu pot fi rezolvate în cinci sau zece ani, ci în generații”, spune Oleksandr Sipokovski, rectorul Universității de Stat din Herson. Fost șef al Comisiei de învățământ din Parlamentul de la Kiev, acesta e de părere că reîntoarcerea Crimeei la Ucraina nu este posibilă mai devreme de „două generații. O generație înseamnă 25-30 de ani. Problema Ciprului nu s-a rezolvat încă. Nu fac o comparație între cele două situații, spun doar că acea țară a fost capabilă să oprească războiul, dar nu vorbim nici acum de o singură țară”. Potrivit rectorului Sipokovski, ca să rezolve problema Crimeea, Ucraina are nevoie de o armată puternică și să devină ea însăși puternică, ca țară. La fel arată lucrurile, spune interlocutorul, când vine vorba de Donbas, pe care ucrainenii nu pot spera să-l vadă eliberat de tutela Rusiei mai devreme de două generații: „Putin îl păstrează ca pe o monedă de schimb pentru Crimeea”. „Eu însumi sunt pe lista de celor cu interdicție în zonă, semnată de Medvedev”, mai punctează Oleksandr Sipokovski, care consideră că Rusia caută, via Crimeea și Donbas, să obțină influență nu doar în Ucraina, ci și asupra Uniunii Europene.
Ce este acum la granițe, ce așteptări sunt de la aliați și care sunt contactele cu China
Am regăsit acest punct de vedere împărtășit, în mare, și în sfera diplomatică de la Kiev. Un analist ucrainean, expert în România și Republica Moldova, îmi spune că se poate simți totuși o ușoară falie între unele așteptări ale populației, care încă speră la o recuperare a Crimeei și Donbasului într-un orizont mult mai rezonabil de timp, și cele ale leadership-ului. Spune că termenul „rezonabil” capătă alte conotații la vârful statului, unde oficialii care cunosc bine cum stau lucrurile gândesc rezolvarea în perspectivă de decenii.
Drumul până la recuperarea Crimeei și Donbasului va fi lung, este, în esență, mesajul directorului politic din Ministerul de Externe al Ucrainei, Petro Beșta. Până la de-ocuparea Crimeei, se impune demilitarizarea acesteia, iar pași peste noapte nu pot fi făcuți, admite oficialul. Potrivit acestuia, Rusia a militarizat puternic peninsula și continuă să o facă, transformând-o într-o amenințare fără precedent la Marea Neagră. Iar când se referă la amenințare, dar și la ceea ce, propriu-zis, a capturat Rusia prin anexarea din martie 2014, oficialii de la Kiev au în vedere deopotrivă componenta militară (număr dublu de trupe, tehnică avansată, sisteme de rachetă cu bătaie spre țările vecine) și cea energetică.
Pot și alți actori să ajute Ucraina în acest dosar, de exemplu China influențând Rusia să meargă într-o direcție convenabilă Kievului. Petro Beșta amintește că China nu a recunoscut anexarea Crimeei la Rusia și spune că, dacă Beijingul ar putea contribui pozitiv, în vreun fel, Ucraina ar fi încântată. (*detaliile oferite de Ptro Beșta, inclusiv pe tema contactelor pe care ucrainenii le au cu chinezii, în calpul VIDEO de mai jos).
Consilierul de politică externă al pemierului: Atenție la Insula Șerpilor, miza pe vecinătate, relația specială cu Turcia și semnificația mai largă a scrisorii lui Putin
Moscova a pus mâna nu doar pe limba terestră numită Crimeea, ci și pe platoul marin aferent, care se extinde mult dincolo de țărmul crimean și „mușcă” din interesele Ucrainei, dar și ale altor actori regionali.
Recenta scrisoare a lui Vladimir Putin, care a generat reacții diverse la Kiev, inclusiv în comunitatea experților – mergând de la another piece of propaganda și până la „e relevantă prin prisma nivelului de la care vine și dacă o citești printre rânduri” – poate fi grăitoare, din perspectiva planurilor pe termen lung ale Kremlinului. „A fost introdusă ca lectură obligatorie pentru militari”, spune Evghenia Gaber, consilier al premierului ucrainean (*punctele de vedere exprimate de către oficial, pe larg în cele calupurile video de mai jos).
Prezentă la o întâlnire cu un grup de jurnaliști români, Evghenia Geber a precizat că tot ceea ce spune este în nume personal, apoi a detaliat principalele direcții ale politicii externe ucrainene. După cinci ani în care a activat în Ambasada Ucrainei de la Ankara, unde a putut să asiste la cotituri cruciale din istoria recentă a Turciei, Evghenia Gaber susține că este dificil de trecut de la o agendă negativă a Rusiei la Marea Neagră, la o agendă pozitivă. Ca atare, Crimeea, Donbas și Marea Neagră devin cele trei rațiuni care au modelat dramatic orientarea strategică a Kievului. Prin prisma lor, „agresiunea Rusiei se extinde”, spune Evghenia Gaber. Potrivit acesteia, vorbim de „ruși peste tot, inclusiv în Nagorno-Karabah, de ocuparea unei porțiuni uriașe a Mării Negre de către Rusia, de folosirea acestei mări ca platformă pentru proiectarea forței militare ruse în Europa și Orientul Mijlociu, de la Marea Neagră și până la Mediterană. Insula Șerpilor a fost reactivată ca pion în tot acest joc al Kemlinului, iar Ucraina și România nu au cum să scape din vedere acest detaliu, sună o altă observație a consilierei premierului.
În Ucraina a prins contur, în ultima vreme, ideea că trebuie dezvoltate relațiile cu vecinii, oficialul dând ca exemplu trecerea de către Kiev la formate flexibile și țintite de cooperare politică, economică și militară cu Turcia, Polonia, țările baltice, Georgia, Republica Moldova, România și UE.
Într-un mod aparte, „ne interesează dezvoltarea cooperării cu România, Bulgaria, Turcia pentru că sunt țări NATO și nu sunt constrânse de Convenția de la Montreaux”, spune Gaber, potrivit căreia Kievul vrea cât mai mult NATO la Marea Neagră, ca și amendarea Convenției de la Montreux. Amendare respinsă de Turcia, notează Evghenia Gaber, dar fără ca asta să însemne blocaj între Kiev și Ankara. Din contră, susține ea, poziția Turciei față de Rusia și Ucraina s-a schimbat și chiar dacă asta nu înseamnă că turcii nu mai cooperează cu rușii, semnificativ e faptul că poziția turcă balansează. „Pragmatismul și balansarea sunt cei doi piloni ai politicii externe a Turciei”, constată Evghenia Gaber, un argument pentru planul strategic al Kievului: transformarea Ucrainei în alternativă la Rusia, pentru Turcia. În cuvintele Evgheniei Gaber, asta se traduce prin punerea bazelor unei cooperări militar-indusriale între cele două țări, de tipull: Kievul vine cu școala sa de ingineri și know-how-ul existente de pe vremea sovietică, iar Ankara contribuie cu importantele sale capacități de producție. „Le combinăm”, punctează consiliera premirerului ucrainean.
De altfel, rolul Turciei este în continuă creștere în sfera ucraineană, la diferite paliere. Tătarii crimeeni văd în Ankara un suporter necondiționat al cauzei lor, iar situația lor figurează pe agenda firească a contactelor turco-ruse. Apoi, turcii sunt un investitor major spre principal în zona Herson, unde au ajuns numeroși tătari plecați din Crimeea și se implică în proiecte cu rezonanțe sociale, precum construcția de locuințe.
Situația la granița cu Rusia, după escaladarea militară executată de Moscova în primăvară
Contextul ucrainean din vara lui 2021 rămâne influențat de ecourile episodului tensionat de la granița ruso-ucraineană, din primăvara lui 2021, când Moscova a concentrat forțe militare masive, gest care a alertat vecinătatea și NATO. Care este situația acum, la câteva luni după atingerea vârfului de tensiune? Într-o plimbare pe străzile unui Kiev în care canicula e încă departe de a deveni o realitate cotidiană, un expert ucrainean bine conectat la modul cum gândesc și ce informații circulă între ei diplomații ucraineni, sintetizează situația astfel: Practic, rușii au sporit prezența militară, căci au masat forțe mult peste nivelul existent la acel moment, iar retragerea anunțată a presupus, în realitate, că au luat aproape nimic cu ei, lăsând astfel în urmă o prezență mult peste ceea ce fusese acolo inițial.
Cum vede aceași problemă și un diplomat, șef de departament în MAE ucrainean? „Situația este mult îmbunătățită față de acum câteva luni, dar Moscova nu a retras aproape nimic. Aproape toți militarii sunt acolo, estimăm că sunt concentrați în jur de 100.000, cu toată tehnica, inclusiv cu personal pentru acțiuni ofensive. Rusia încearcă să creeze impresia că s-a retras, dar echipamentele noastre de monitorizare la distanță demonstrează că nu”, explică oficialul.
Liniile de atac ale propagandei ruse în Ucraina, cum s-a rafinat fenomenul FAKE NEWS și cum folosește Kremlinul Biserica
S-a intensificat în acea perioadă fenomenul fake news, răspândit de propaganda rusă, ca parte a acțiunilor militare? Da, spun cei cu care am discutat. Dar fake news și propaganda rusă sunt o realitate cotidiană în Ucraina, țară care, prin nefericitul concurs de împrejurări geopolitice, a devenit un actor de referință în monitorizarea, fenomenului, combaterea lui și luarea unor măsuri de conștientizare în rândul populației.
Potrivit Oleksandrei Țehanovska și colegei sale, Liubov Țibukska, de la Hybrid Warfare Analytical Group, un ONG din Kiev, propaganda rusă este în continuă adaptare, prin urmare dinamică și diversă.
Acționează pe canale variate, de impact în anumite grupuri ale populației – de la Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina, la oligarhi și politicieni pro-ruși. Un exemplu dat de către cele două specialiste este grăitor: pe tema Covid, în Rusia și Ucraina ramura rusă a Bisericii Ortodoxe de la Kiev a desfășurat campanii diametral opuse. Instituția s-a conformat opțiunii Kremlinului de încurajare a vaccinării pe teritoriul Federației Ruse și a respectării restricțiilor impuse de statul rus; în schimb, în Ucraina, a subminat aceste eforturi, instigând populația să nu se vaccineze și să încalce restricțiile. Influența ramurii ruse a Bisericii Ortodoxe din Ucraina este considerabilă, potrivit cifrelor furnizate de Țehanovska și Țibukska: deține peste 120 de canale media – audio, video, online.
Apoi, sunt politicienii pro-ruși care, la vedere sau discret, ventilează temele construite de propaganda rusă.
Dar pro-rusismul, în mediul politic ucrainean de exemplu, merge și mână în mână cu nivelul de corupție. O recunosc diverși experți ucraineni și este un fenomen întâlnit și în alte locuri. Ucraina face „eforturi excepționale” în combaterea corupției, spune un diplomat de la Kiev. Spune că toată lumea lucrează la asta – de la procuratură la serviciul intern de informații, SBU, și până la legislația menită să crească – și dă ca exemplu frecvența cu care apar în presă noi cazuri și anchete penale. Unul dintre oficialii cu care am discutat consideră că progresele ucrainene pe zona bazelor de date privind averile sunt chiar mai interesante decât cele făcute de România.
Perspectiva Bucureștiului
Însă nu toate evoluțiile politice din Ucraina sunt considerate de către experții locali la fel de încurajatoare. Potrivit unuia dintre aceștia, alegerile locale au fost o lovitură pentru tabăra prezidențială. În lupta pentru primării, tabăra lui Zelenski a pierdut teren în marile orașe, ca Odesa, Lviv, Kiev și nu numai. „Alegătorii au preferat pe cineva cunoscut și local decât candidați puțin cunoscuți lor și de la centru”, spune acesta. „Este un motiv de preocupare”, continuă specialistul consultat de Universul.net, „întrucât sunt oameni politici cu greutate pe plan local și regional, obișnuiți mai puțin să dea socoteală în stânga și în dreapta”.
Surse diplomatice de la București consideră, privind situația în ansamblu, că Ucraina a făcut în ultimii ani „progrese spectaculoase” pe mai multe zone: justiție, combaterea corupției, militară. „Mai au însă de lucru pe zona de intelligence”. Însă, din perspectiva României, progresele făcute nu sunt și suficiente: „direcția e bună, dar multe necesită îmbunătățiri”.
Bucureștiul știe pe propria piele că desprinderea de vechea paradigmă și aderarea la Uniunea Europeană și NATO sunt procese lungi și anevoioase. Complicațiile survin constant, originea lor fiind adesea la vedere, dar nu mereu și o voință politică pe măsură. În general, unul dintre dintre dosarele sensibile ale aderării la astfel de structuri este relația cu vecinii.
Dificultăți majore cu Ungaria
Iar vecinătatea Ucrainei este, prin prisma istoriei, cel puțin delicată. Cu România, lucrurile se complică în principal pe dosarul respectării drepturilor minorității române și a folosirii limbii române în școli, la pachet cu obiectivul Bucureștiului de a determina Kievul să renunțe la recunoașterea așa-zisei limbi moldovenești.
Cu Ungaria, lucurile sunt oarecum în blocaj: ucrainenii consideră că maghiarii sunt injust de contondenți, iar, după cum îmi spune un expert de la Kiev, ambasadorul Ungariei nu este binevenit în Parlament, iar parlamentarii evită să îl întâlnească. După cum descriu situația, în termeni diplomatici, surse de la București: „Relația Ucraina-Ungaria e una funcțională. Se discută, se negociază, ar greu de spus cu ce rezultate”.
Cum se văd și diplomatic toate acestea? Ne lămurește un șef de direcție din MAE de la Kiev: „Suntem recunoscători României că nu are aceeași poziție ca Ungaria pe legea educației, limbă, minorități. Dialogul Ucraina-România este de succes, însă preocupările părții române sunt nefondate”.
Văi bilaterale. Unde merg bine lucrurile și unde „scârțâie”, pe axa România-Ucraina
Cum se vede situația de la București?
Patru sunt temele mari din relația bilaterală România-Ucraina: minorități, securitate, securitate energetică, cooperare economică.
Cooperarea economică dintre România și Ucraina este în creștere din 2014-2015. Depășește un miliard de dolari, iar balanța comercială înclină, ușor, în favoarea Ucrainei. Surse diplomatice de la București se arată preocupate de faptul că există foarte puțini investitori din România, și de nivelul extrem de redus de interes al companiilor românești față de „programul de privatizare amplu care are loc în această țară”. În prezent, nu există nici zboruri directe București-Kiev, deși compania ucraineană, Skyup, tatonează deschiderea unei astfel de linii.
Partea ucraineană, conform celor exprimate la nivel de oficiali, este interesată de înmulțirea căilor de acces în România, iar cazul punctului de tranzit Isaccea-Orlivka e dat ca reper și de reprezentanți locali, și de către cei centrali.
În câmp, pe malul celălalt față de locul din care pornește bacul operat de NAVROM BAC, ucrainenii au construit, prin parteneriat public privat, complexul Orlivka Ferry. Deschis anul trecut pentru mărfuri, iar la începutul lui 2021 pentru persoane, a fost folosit, în luna iunie, de 20.000 de oameni, pe fiecare direcție. Potrivit lui Iuri Dimcioglo, deputat în Consiliul Regional Odesa și inițiator al proiectului, după cum se prezintă, 15-20% dintre cei 20.000 au fost români.
În fiecare zi trec. în fiecare direcție. între 100 și 150 de automobile și 15 până la 20 de autocare și microbuze turistice, care în general merg spre Odesa, Kiev, Burgas, Sofia, Salonic.
Potrivit oficialului local citat mai sus, se are în vedere introducerea încă unui bac, în 2022, capacitatea punctului de tranzit fiind acum de 500 de automobile pe zi. În prezent, oamenii fac o economie de timp de cel puțin două ore, mai arată Dimcioglo, care insistă asupra faptului că s-a intensificat cooperarea între Odesa și județele Brăila, Constanța, Tulcea.
Ucraina este foarte încântată și s-ar bucura încă și mai tare dacă partea română ar fi la fel de deschisă spre astfel de proiecte, spune, la Kiev, un oficial din MAE ucrainean. Acesta admite că țara sa urmărește să atragă bani europeni via România.
Ținta fiind atât de ambițioasă, tonul său sugerează mai multe nemulțumiri decât lasă să exprime cuvintele. Îl contrabalansează însă cu reprize constante de mulțumiri la adresa autorităților de la București pentru comportamentul exemplar în chestiunea sancțiunilor contra Rusiei, suportul oferit în UE și NATO, ajutoarele umanitare în lupta contra Covid. Ucraina vede în România o punte de acces la finanțări externe avantajoase, așadar, iar asta reiese și din faptul că un cor întreg de diplomați, experți independenți, lideri din administrația locală pun accentul pe necesitatea unor proiecte comune. Deja cooperăm cu România în proiecte de infrastructură la frontieră, finanțate din fonduri UE, dar nu suntem total fericiți de cum merge. Cooperarea nu este încă perfectă, sună mesajul trimis de către diplomatul din MAE ucrainean citat mai sus.
Cu toate sincopele care există și pe care, este destul de limpede, Kievul le înghite greu și ține să fie înțeles acest lucru, partea ucraineană vrea să extindă tipul acesta de cooperare cu România, dincolo de infrastructura de transport. De pildă și mai ales, spre sectorul energetic.
„Vrem să extindem cooperarea la toate nivelurile, mai arată interlocutorul citat, potrivit căruia Kievul a sugerat Bucureștiului o creștere pe zona energetică. „Încă nu am primit niciun răspuns, dar îl așteptăm. Noi suntem pregătiți să venim la București pentru discuții concrete în domeniul energiei”, continuă acesta, argumentând că Ucraina deține capacități de stocare și și-a deschis piața de energie. „Suntem extrem de interesați să creștem relația la cel mai înalt nivel”, adaugă oficialul, punctând că „președintele Iohannis a fost invitat la cele mai importante evenimente ale noastre – inaugurarea Platformei Crimeea și Ziua independenței naționale. Așteptăm confirmarea, încă se gândește”. De ce crede Kievul că Bucureștiul nu a răspuns încă cu un DA invitației? „Credem că ezitările au legătură cu preocupări ale României față de legea educației, limbă”, menționează diplomatul consultat de Universul.net.
Iohannis, așteptat la Kiev
De patru ani, vizita președintelui Klaus Iohannis la Kiev este amânată, gestul Cotroceniului fiind menit să exprime nemulțumirile/preocupările/rezervele statului român față de abordarea ucraineană în chestiunea minorităților naționale, folosirii limbii, promovării tradițiilor. La început de august 2021, cu trei săptămâni înaintea lansării Platforme Crimeea, mesajul ucrainean, transmis și pe canale neoficiale, face trimitere la un termen la modă printre marile puteri ale lumii: „compartimentare”. Astfel, Ucraina cere României să disjungă între teme de interes bilateral și temele cu impact global. „Lansarea Platformei Crimeea este o problemă de interes global”, spune diplomatul de la Kiev, iar Ucraina nu vrea să fie legate cele două dosare”.
Anexarea Crimeei a schimbat regulile internaționale, mai spune acesta și, după ce mai repetă o dată cât de așteptată și importantă este prezența lui Iohannis la Kiev, în 23 și 24 august, face o glumă care… dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit: „Altfel, vom crede că a cedat presiunii Rusiei” (râde).
Însemnătatea evenimentului din 23 august, de la Kiev, nu a scăpat însă diplomației de la București. „Este mare lucru această punere laolaltă pe care o reușește Platforma Crimeea”, afirmă surse din această zonă, iar momentul nu este tratat cu indiferență nici de Moscova, orice ar spune. Celor din Ucraina „li se ridică părul pe știra spinării” când văd ce scrie acolo, arată sursele consultate de Universul.net, și punctează că în ciuda faptului că tezele nu sunt noi, important este nivelul de la care au fost emise. „Poate că (scrisoarea lui Putin) are legătură și cu contextul de anul acesta: coagularea Platformei Crimeea poate fi unul dintre elementele care să explice de ce a venit acum”.
Situația minorității românești, în contextul descentralizării administrative
Dar cum stau lucrurile în acest moment, pe chestiunea minorităților, din punctul de vedere al Bucureștiului? Potrivit unor surse diplomatice, „interesul în acest dosar este mai mare din partea română. În continuare există o mare nemulțumire din partea comunității românești pe motiv de lege a educației, audiovizual, legislația privind limba”. Discuții există între ministerele Culturii și cele de Externe ale ambelor țări, iar tema a fost discutată de miniștrii (de Externe) Aurescu și Kuleba la toate întâlnirile pe care le-au avut.
Contextul este unul marcat de o suită de modificări legislative trecute prin Parlamentul de la Kiev și un proces amplu de descentralizare care s-a încheiat. „Nu este unul perfect”, iar „comunitățile minoritare au fost influențate de unele comasări administrativ-teritoriale care au avut loc, comasări care au fost parțial voluntare, apoi impuse”.
Câteva cazuri concrete, potrivit surselor diplomatice române:
- „Solovino, din Transcarpatia, este un exemplu pozitiv, în contextul descentralizării, întrucât a devenit cel mai mare UAT (unitate administrativ-teritorială – n.r.). În Transcarpatia, românii sunt bine reprezentați, s-au mobilizat și au reușit să-și unească toate satele”.
- „În regiunea Cernăuți, nu putem vorbi de aceleași comasări pentru că acolo și distanțele sunt mai mari”.
- „Un aspect al comasării, în contextul procesului de descentralizare, este cel al raioanelor. De exemplu, localitatea Mămăliga a fost plasată în alt raion, Istrovsk. Oamenii din Mămăliga nu se simt bine acolo, nici cultural, nici etnic și vor să se mute, administrativ, în raionul Cernăuți. Ca pondere a românilor din populația totală, raionul Cernăuți este mai mic decât e cazul în Transcarpatia”.
„Printre oportunitățile create de descentralizare este și aceea a aducerii deciziei mai aproape de comunitatea locală, astfel că va fi important ca minoritatea română să fie unită, să promoveze oameni buni care să o reprezinte”.
Semne bune, din perspectiva României, dar și semnale divergente venite de la Kiev. Zorii unei relații tot mai bune cu Republica Moldova
Cum a evoluat gradul de încredere a părții române în partea ucraineană, când aceasta din urmă își exprimă deschiderea sau face promisiuni? „Legislația care afectează comunitatea românească a fost adoptată în ciclul politic anterior. Din 2019, discutăm de altă construcție politică. Am sesizat, și nu doar noi, nuanțe în discursul Kievului, pe subiectele minorități și limbă. În acest moment, suntem mult mai optimiști decât eram la sfârșitul lui 2018. Un mare progres este faptul că Ucraina a afirmat public că nu va mai echivala limba română cu șa-zisa limbă moldovenească”, explică urse diplomatice de la București. La acest ultim capitol, însă, lucrurile par să stea mai nuanțat.
După cum a arătat, recent, Universul.net, la Kiev, există și reprezentați ai altor instituții – Ministerul Educației sau Serviciul de Stat al Ucrainei pentru Probleme Etnice și Libertate de Conștiință – care proiectează o lumină diferită, apropo de cât de sinuoase sunt căile voinței politice ucrainene, în astfel de dosar.
Ele transpar acut și când lovești cu manta și privești totul prin prisma relația Ucrainei cu Republica Moldova. E o relație care devine tot mai armonioasă.
O vede astfel un expert de la Odesa, Artem Filipenko, directorul Institutului Național de Studii Strategice din Odesa, ale cărui analize pe Republica Moldova și România ajung și pe masa decidenților de la Kiev. Dar, spune dr. Filipenko, lucrurile nu au stat mereu așa: „Până în 2014, nu prea exista un interes semnificativ al Ucrainei față de Republica Moldov, dar lucrurile s-au schimbat ulterior”.
O văd astfel și surse diplomatice de la București: „Așteptările sunt foarte mari la Kiev, după alegerile de la Chișinău. Există o relație personală bună între președintele Zelenski și președinta Sandu. După instalarea noului guvern moldovean, dinamica va fi alta decât cea de până acum. Semnele arată că relația va crește”.
Ei și, chiar și așa, cu o tendință pozitivă pe triunghiul București-Kiev-Chișinău, în Ucraina există încă paliere instituționale în care inerția rămâne ridicată și duce la situații stranii, în care deciziile Curții Constituționale ale unei țări tot mai prietene (Republica Moldova) pot fi ignorate fățiș, deși subiectul are un rol major în consolidarea relației (Ucrainei) cu o altă țară de interes major pentru ea (România). Cam așa se traduce problema diferențierii între limba română și limba moldovenească, la care statul ucrainean pare să țină, pe alocuri cel puțin, cu dinții, deși lucrurile au fost tranșate acum câțiva ani, când Curtea Constituțională a Republicii Moldova a statuat că limba română este limba oficială.
Există însă o zonă, în relația bilaterală România-Ucraina, etichetată de surse diplomatice de la București ca „foarte bună”: cooperarea militară.
La jumătatea lunii iulie, președintele Klaus Iohannis a promulgat legea pentru ratificarea Acordului între Guvernul României şi Cabinetul de miniştri al Ucrainei privind cooperarea în domeniul tehnico-militar, document semnat pe 5 septembrie 2020 la Bucureşti. „Semnarea a fost amânată din cauza unor aspecte procedurale”, țin să precizeze surse diplomatice din România, care adaugă faptul că „acordul este unul pozitiv, care permite o serie de proiecte comune pe zona de cooperare tehnico-militară, dar nu obligă statul român la lucruri sensibile. Este un acord-cadru. Avem nevoie de acest tip de cooperare cu Ucraina”.
„Cooperarea militară este foarte bună, exercițiile militare din Ucraina sunt tot mai multe și mai complexe, dar este explicabil, având în vedere ce face Rusia”, mai spun sursele citate, care conchid: „Importanța acordată de România acestei zone este în creștere”.
O dinamică similară și la Kiev, conform consilierului de politică externă a premierului, Evghenia Gaber: „Rolul României nu se reduce la cel de a fi doar parte a unei Europe mai largi. Pentru Ucraina, ea înseamnă mult mai mult. Din păcate, și este părerea mea personală, niciodată nu am am privit România ca un stat de la Marea Neagră per se”.
În fundal, o perspectivă Atlantic Council
Anul trecut, în debutul crizei Covid, Atlantic Council, prin semnătura lui Bogdan Klid, director de cercetare la Research of the Holodomor Research and Education Consortium at the University of Alberta’s Canadian Institute of Ukrainian Studies, nota că, în dosarul energetic, drumul geopolitic al Ucrainei este cu sens unic.
- „De când a obținut suveranitatea, în 1991, dependența Ucrainei de importurile rusești de petrol și gaze a cântărit foarte mult asupra economiei și vieții politice a țării. Rusia a folosit cu pricepere dependența energetică a Ucrainei pentru a influența sau controla dezvoltarea politică și economică a țării printr-o combinație de politici de prețuri, corupție, limitări și amenințări. În ciuda acestor politici evident neprietenoase, unii dintre liderii politici ai Ucrainei rămân dornici să mențină relația dependentă. Acest lucru a fost evident în ajunul ultimelor alegeri parlamentare ale Ucrainei din vara anului 2019, când politicienii ucraineni proruși, Viktor Medvedciuc și Iuri Boiko, s-au întâlnit cu premierul rus de atunci, Dmitri Medvedev. În timpul discuțiilor lor cu privire la necesitatea reconstruirii legăturilor strânse între cele două țări, perspectiva unei scăderi a prețurilor la gazele naturale pentru Ucraina a fost o temă centrală.
- Din 2014, când Rusia a pus mâna pe Crimeea și a declanșat un război aflat în continuare în desfășurare, în estul Ucrainei, astfel de propuneri au devenit toxice din punct de vedere politic, nu în ultimul rând pentru că veniturile din exporturi din vânzările de energie sunt esențiale pentru subvenționarea agresiunii rusești. În ultimele două decenii, veniturile obținute din exporturile de energie au constituit în mod constant peste o treime și până la jumătate din bugetul de stat rus. Prețul petrolului este decisiv pentru Kremlin, întrucât prețurile scăzute ale combustibililor fosili limitează capacitatea Rusiei de a urma o politică externă expansionistă, inclusiv presiunea sa implacabilă asupra Ucrainei.
- Pentru a continua această politică externă, Rusia trebuie să își mențină poziția de lider mondial în exportul de combustibili fosili, menținând în același timp prețurile ridicate și creșterea cotei de piață în străinătate. Acest lucru plasează interesele economice ale Rusiei în conflict direct cu majoritatea guvernelor lumii, care au recunoscut necesitatea de a reduce consumul de combustibili fosili și de a trece la surse mai regenerabile de energie pentru a aborda schimbările climatice. Acum se recunoaște că acest lucru trebuie făcut pentru a menține stabilitatea și bunăstarea pe termen lung a planetei. În mod clar, interesele și obiectivele strategice ale Ucrainei se aliniază cu cele ale majorității națiunilor lumii.
- Ucraina a luat deja măsuri pentru a-și diminua dependența de importurile de energie din Rusia. În 2015, a încetat să mai importe gaze naturale direct din Rusia. Între timp, disponibilitatea exporturilor de gaze naturale lichefiate din SUA către Europa, care a devenit posibilă în urma revoluției fracking, a oferit o alternativă la gazul rusesc. În a doua jumătate a anului 2019, ca răspuns la restricțiile rusești privind vânzările de petrol către Ucraina, unele importuri provin din surse americane. Rusia și Ucraina au semnat un nou acord de tranzit pe cinci ani la sfârșitul anului 2019, dar diversificarea ar trebui să rămână o prioritate.
- Acum sunt necesari pași mai îndrăzneți, iar oportunitățile de a face acest lucru sunt la îndemână. Îmbunătățirile recente în domeniul bateriilor și altor tehnologii legate de producția de vehicule electrice, împreună cu costuri de producție mai mici, indică prețuri mult mai mici pentru transport și o nevoie mai mică de petrol. Prețurile pentru vehiculele electrice ar trebui să continue să scadă pe măsură ce tehnologia avansează. Scăderi semnificative ale prețurilor au avut loc și în ceea ce privește tehnologia energiei solare. (…)
- În timp ce liderii politici și economici ai Ucrainei se confruntă cu actuala criză a coronavirusului, aceștia trebuie, de asemenea, să se concentreze asupra integrării noilor descoperiri tehnologice din energie și transporturi. Obiectivul ar trebui să fie reducerea semnificativă a consumului viitor de combustibili fosili al țării și obținerea unei autonomii energetice mai mari. Ucraina are deja în vigoare o strategie națională care încurajează producția de energie electrică generată solar și eolian. Țara ar trebui să își consolideze acum angajamentul strategic de a facilita adoptarea de surse regenerabile și alternative de energie, stocarea energiei și vehiculele electrice.
- Politicienii ucraineni pro-ruși, precum Viktor Medvedciuc, care ar dori să negocieze aprovizionarea ieftină cu combustibili fosili cu Kremlinul reprezintă trecutul. Ei sunt dinozaurii politici ai țării. Tânăra conducere a Ucrainei, care se prezintă ca una modernă, trebuie să demonstreze că sunt într-adevăr așa și să respingă legarea viitorului Ucrainei de o navă care se scufundă. În schimb, ei trebuie să ia decizii pe baza înțelegerii schimbărilor tehnologice largi care au loc în sectorul energetic global și să ancoreze economia ucraineană în modernitate.
- În timp ce poziția de negociere a Ucrainei cu Rusia în cadrul negocierilor de pace poate părea în prezent slabă, recenta scădere precipitată a prețurilor petrolului sugerează că această poziție va deveni mai puternică pe măsură ce veniturile Rusiei din exporturile de petrol se prăbușesc. Mai mult, pentru a-l parafraza pe diplomatul francez Talleyrand, din secolul al XVIII-lea, a face concesii semnificative în ajunul schimbărilor perturbatoare din sectorul energetic ar fi mai rău decât o infracțiune. Ar fi o gafă. Veniturile Rusiei din exporturile de energie vor continua să scadă în viitor. Repercusiunile pentru Rusia, care a construit un imperiu energetic cu combustibili fosili, vor fi sumbre. Timpul este de partea Ucrainei. Tendința este clară, iar tendința este prietena Ucrainei”.
