În Ucraina, războiul de independență prin care trece această țară de trei săptămâni va lăsa în urmă un uriaș cimitir al inocenților – civili, dar și militari ucraineni. Cu toții sunt victimele setei de putere a unui stat vecin, în care vina se găsește bineînțeles la vârf, dar nu este numai acolo.
Rusia secolului XX, indiferent de numele sub care a fost prezentă pe harta politică a lumii și indiferent de dimensiunea avută pe harta geografică și politică, la un moment dat, este țara în care conducătorii au fost non-stop satrapi, dar nici poporului nu-i poate fi refuzată necinstea de a-i fi urmat ca oile, într-o majoritate largă, tăcută și vecină cu patologia.
Sub conducătorul rus, poporul rus a suferit adesea de foame, dar și-a și ostoit-o nu doar trecând pe vodcă, ci mai ales umplându-și burta cu mândria gazoasă de a fi rus – de a fi cuceritor, pacificator, martir, de a fi victorios. Paradele militare fastuoase din Piața Roșie sunt, în cele din urmă, simptomul unei demențe senile la nivel de națiune. E acolo, în toată acea punere în scenă psihanalizabilă, un fior al războiului care, anual, excită în taină zeci de milioane de aplaudacii ai spectacolului televizat din Moscova până-n cătunul de la granițele cu China și Mongolia. De atâta amar de vreme, pacea, în sensul său politic, le este rușilor la fel de străină ca pacea în sensul ei social, de comuniune cu celălalt, și de pacea în sensul ei sufletesc, ca liniște interioară.
Pe plan intern, cota de încredere a lui Putin probabil că riscă acum mai mult ca oricând să plonjeze în abis din cauza proastei impresii lăsate de armată, din cauza turnurilor de sicrie clădite în sate și orașe, din cauza traiului tot mai prost la care este expus rusul de rând, pe fondul sancțiunilor economice internaționale.
Dacă și invazia, și sancțiunile vor intra în prelungiri, vor începe probabil să curgă mărturii despre amarul prin care trece nu doar ucraineanul bombardat, ci și rusul de rând, încă o dată sărăcit de imbecilitatea sa politică și de politicienii săi imbecili. Totuși, nu e exclus ca mila colectivă a europenilor și mai ales a vecinilor Rusiei să sufere de malnutriție dacă-și vor lua răgazul să își imagineze, măcar o clipă, cum s-ar fi împăunat rusul de rând dacă dinamica frontului ar fi fost alta; dacă tancurile lui Putin ar fi ajuns la Kiev în maximum patru zile; dacă armata ucraineană ar fi luat-o la sănătoasa din fața invadatorului; dacă populația Ucrainei ar fi primit cu flori trupele putiniste, iar imediat după, ca în atâtea țări din jur, de atâtea ori în istoria ultimului secol, ucraineanul astfel „eliberat” și-ar fi ridicat poalele pentru tradiționalul viol milităresc rusesc, apoi și-ar fi suflecat mânecile pentru tradiționala tranzacție pe nimic cu „eliberatorul” – davai ceas.
Dacă rușilor din majoritatea tăcută le va fi în viitorul apropiat teribil de greu din cauza pedepsei occidentale, ar fi cazul să fie lăsați să aștepte la o coadă lungă și abia după un dublu catharsis să își primească porția de milă pe cartelă:
Întâi, trebuie lăsați să aștepte să se usuce lacrimile pentru inocenții din Ucraina, măcelăriți de copiii, frații și prietenii rușilor din majoritatea tăcută, la ordinul unor conducători vocali, pe care cea mai mare parte a poporului i-a urmat cu liniștea interioară a vitei din saivan.
Apoi, trebuie să vină partea cu adevărat grea și la care există restanțe de cel puțin 80 de ani: precum germanul de rând și japonezul de rând, la vremea lor, și rusul de rând, contemporan nouă trebuie pus să se căiască. Trebuie făcut să mărturisească, obligat și educat să regrete, ținut apoi decenii la rând în lesă pentru a îndepărta cât mai mult să repete. Rusul de rând nu a avut niciodată șansa ispășirii – nici pentru tragediile sădite de armata sale „eliberatoare”, nici pentru păcatul capital de a fi exportat comunismul în țări străine de apucătura asta, nici pentru crimele comunismului, nici pentru libertățile frânte cu poliția politică (în toate țările din spatele Cortinei de Fier), nici pentru invaziile de pedepsire și aducere la ordine (în câteva dintre țările sigilate de respectiva Cortină). În fine, Occidentul va trebui să facă cumva ca Memoria să devină și în Rusia instituție, recompensă (pentru cei care o respectă) și pedeapsă (pentru viețașii vechilor apucături).
Procedând astfel, Noul Est și Noua Europă pot fi mai promițătoare deopotrivă pentru cei de azi și pentru generațiile care vin. Penitența rusului de rând nu va readuce la viață morții din ultimele trei săptămâni și nici pe cei care vor mai fi așternuți pe altarul rusesc al invaziei din Ucraina, dar cel puțin parastasele inocenților vor fi făcute într-un cadru mai apropiat de firesc.
În fine, e limpede că majoritatea tăcută a Rusiei de azi este în principal rodul traumei pe care a produs-o cultura KGB-istă a societății, economiei și politicii din această țară, însă nimic nu mai poate justifica faptul de a-i permite să funcționeze ca o scuză. Nu există rețete simple pentru ce ar fi de făcut în direcția asta, mai ales din afară. Din fericire, există semne că ajutorul vine, involuntar, dinăuntru.
Remarcam, în deschiderea textului, că în Ucraina invazia rusă lasă în urmă un uriaș cimitir al inocenților – civili și militari ucraineni. Voi adăuga acum și constatarea că în Ucraina a fost săpată și groapa comună pentru școala KGB-istă de gândire și pentru instituția propriu-zisă. Semnificația e de proporții astronomice, iar semnele nu sunt puține.
De trei săptămâni, odată cu venirea primăverii, apar nu doar mugurii vegetației, ci și mugurii rateului colosal al serviciilor secrete rusești și al întâiului KGB-ist al lumii, Vladimir Putin. Pe frontul din Ucraina, secretul murdar – nava-amiral a tot ceea ce înseamnă fenomenul KGB – s-a expus unei vivisecții de toată frumusețea. Iar ca orice vivisecție, pentru cel care o face e sursă de cunoaștere, probabil și de plăcere, iar pentru cel ce o suportă e tot ce n-ar fi crezut în veci că ar putea fi.
Două elemente ne ajută să înțelegem ceea ce se întâmplă: ceea ce ne amintim și ceea ce vedem.
CE NE AMINTIM? De pildă, ne amintim că invazia rusă în Ucraina a debutat la adăpostul secretului murdar întreținut de Vladimir Putin pe patru paliere periculoase:
- Față de mare parte din armata sa (o grămadă de militari ruși habar n-aveau fie pentru ce sunt în Ucraina, fie că intraseră în Ucraina).
- Față de partenerul strategic – China (Xi Jinping o fi știut ceva, dar e tot mai limpede că nu totul și e rezonabil să credem că face acum epurări nemiloase la vârful serviciilor sale de informații).
- Față de poporul său (în săptămânile premergătoare invaziei, publicații respectabile și analiști de marcă atrăgeau atenția că propaganda rusă nu pregătește nicicum populația pentru așa ceva).
- Față de comunitatea internațională (cu gura lui, prin vocea lui Lavrov, prin intervențiile ambasadorilor săi din toate colțurile lumii și prin canalele sale de propagandă din străinătate, Putin a mințit, privitor la intențiile sale, cu pofta cu care porcul se înfige în lăturile din troacă).
În cele din urmă, invazia a devenit realitate, iar astfel, secretul murdar a explodat și a împroșcat. S-a dezvăluit plenar și l-a inculpat pe președintele rus cum rar găsești pe lume un procuror așa de iscusit în a indica autorul crimei și resorturile lui.
CE VEDEM. Ei bine, frontul ucrainean ne ajută să vedem din toate unghiurile secretul murdar, sau, după cum ziceam, nava-amiral a tot ceea ce înseamnă fenomenul KGB. Iar multe vin în premieră.
- Războiul din Ucraina este primul război transparent la modul absolut. Este filmat de sus și de la sol. Este difuzat pe tot ceea ce omul a inventat, în materie de canale de comunicare: radio, TV, internet (site-uri, bloguri, rețele sociale).
- Războiul din Ucraina este primul război AUDIO relevant: interceptarea comunicațiilor rusești a atins un apogeu uluitor. O lume întreagă a putut asculta rapoarte de la ofițer superior la ofițer și mai superior (atunci când, de pildă, au fost distruse coloane de blindate). Am putut asculta (și viziona) mărturiile ocupanților luați prizonieri, tot mapamondul putând colecționa probe referitoare la ordinele criminale de lovire a populației pașnice.
- Hackerii Anonymus au spart serverele FSB și susțin că au dialogul în care Putin și armăsarul său tot mai castrat, Serghei Șoigu, plănuiau exploatarea pădurilor ucrainene.
Frontul din Ucraina este până acum războiul în care s-au documentat în cele mai mici detalii crimele de război comise de armata de ocupație. Neșansa KGB și ghinionul lui Putin sunt că teritoriul ucrainean nu este unul „sigilat”. Pe el circulă în voie jurnaliști străini și ucraineni, iar serviciile de informații din Vest și vecinătate au instrumente numeroase și ocazii rarissime de a capta (din aer, de pe nave, de la sol) tot ceea ce este relevant, probabil și unele dintre cele ce încă nu s-au petrecut, dar sunt în plină planificare. - Iar de departe, preferata mea este penetrarea exemplară pe care occidentalii (americanii, în primul rând), i-au aplicat-o regimului KGB-ist Putin, cu mult înaintea invaziei. Informații clare despre natura iminentă a unei invazii au existat din timp, au fost împărtășite între aliați, iar concluzia a fost difuzată obsesiv în spațiul public internațional. Dacă invazia a mai surprins pe cineva, probabil aceia au fost mulți dintre militarii ruși și, după cum susțin de ceva vreme, nu puțini oficiali de diverse ranguri ai regimului de la Moscova.
- Războiul din Ucraina este, totodată, cel în care propaganda agresatului e infinit mai eficientă decât propaganda agresorului. De altfel, propaganda rusă, soprana răgușită a serviciilor de informații ruse, face acum, pe frontul informațional ucrainean cam tot atât cât pot face blindatele rusești în fața rachetelor Javelin și a dronelor made in Turkey.
- În fine, războiul din Ucraina este războiul care a reinventat Hollywood-ul. Goarnele Moscovei sunt pur și simplu îngropate în molozul cuvântului de prestația post-modernă a președintelui Volodimir Zelenski (se pare că l-a inspirat până și pe omologul Emmanuel Macron, aflat zilele astea în campania electorală pentru prezidențialele franceze); a primarului Kievului, Vitali Kliciko, ale cărui live-uri de la instruirea voluntarilor și interviurile dintre dărâmături ajung instantaneu la milioane de privitori; a guvernatorului Vitali Kim, din zona orașului Mikolaiv, unde se duce o rezistență crucială pentru mersul războiului – omul ăsta are de câteva ori mai mulți urmăritori pe Twitter decât orașul-fanion, iar unii militari ucraineni din rezistență văd în el un VIP mai mare decât Joe Biden; a Irinei Verecitciuk, vicepremier al Ucrainei și unul dintre personajele iconice ale războiului de independență ucrainean; sau a lui Oleksandr Kamișin, șeful rețelei feroviare a Ucrainei, un tip de 37 de ani care ține în viață „sângele” care transportă civili, refugiați, militari și echipamente de luptă din zone vitale în alte zone vitale.
Pe lângă efectul stomatologic de rangă în colții cariați ai școlii KGB și ai mediocrului ofițer de informații sovietic din defuncta RDG, aspectele de mai sus mai au o calitate cu potențial nedisimulat de levier: creează premisele exacerbării culturii de paranoia în inima regimului Putin. Nu m-ar mira ca perioada care vine să aducă ecourile unor crunte epurări la vârful serviciilor și armatei ruse (pe surse, unele semne în acest sens au apărut deja). Iar dacă Putin începe să schimbe boii în plină campanie de arat, într-un context în care tot mai mulți boi încep să se simtă tauri, eu zic că veștile bune de pe frontul ucrainean vor păli în fața veștilor bune ce stau să apară din centrul de comandă KGB-ist de la Kremlin.
Și Putin, și ciracii, și poporul vor avea de plătit prețul ce îi revine fiecăruia. Timpul joacă decisiv împotriva lor.
Veți vedea: Va începe un shopping occidental și chinez fără precedent, în Rusia
