A fost COP26 un succes? – Analiza The Economist

Sursa: Pixabay

Lumea a făcut prea puțin pentru a aborda schimbările climatice. La Glasgow, părțile au convenit asupra a trei moduri de a începe să facă mai mult, notează The Economist.

<< Sâmbătă, 13 noiembrie, după-amiaza târziu, când discuțiile de la COP26 asupra climei s-au prelungit cu aproape 24 de ore, vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, a luat cuvântul. El s-a arătat îngrijorat de faptul că reprezentanții privați de somn ai celor 197 de părți, prezente în Convenția-cadru a ONU privind schimbările climatice (UNFCCC), erau pe cale să se împotmolească „pe ultimii două sute de metri înainte de linia de sosire” și i-a rugat pe colegii săi „doar să se gândească la o persoană din viața lor… care va mai exista în 2030 și să se gândească la cum va trăi acea persoană dacă nu rămânem la 1,5°C aici, astăzi”.

Pledoaria să a părut să deblocheze lunga procedură în care nimeni nu obținea tot ceea ce își dorea, iar unii păreau că s-ar putea să nu obțină suficient pentru a merita statul de veghe. În multitudinea de discursuri care au urmat, marea majoritate a acceptat un anumit nivel de compromis cu privire la îndoielile lor și și-au anunțat sprijinul pentru ceea ce a devenit acum Pactul climatic de la Glasgow.

Delegații reprezentând cele 197 de părți la Convenția-cadru a ONU privind schimbările climatice (UNFCCC) au venit la Glasgow cu o sarcină mai presus de toate celelalte: să ungă roțile dințate ale acordului de la Paris sau, eventual, chiar să le reproiecteze, suficient de temeinic pentru posibilitatea de a menține temperatura lumii la 1,5 °C față de cea de la mijlocul secolului al XIX-lea. Deși obiectivul principal al acordului, așa cum a fost stabilit în 2015, este menținerea încălzirii globale „cu mult sub 2 °C”, acesta mai spune că țările ar trebui să „depună eforturi” pentru a face mai bine și pentru a menține încălzirea la (un plus de) 1,5 °C.

De atunci, această limită de 1,5 °C a căpătat o importanță totemică. Acest lucru se datorează parțial unui raport lansat, în 2018, de Intergovernmental Panel on Climate Change  (IPCC), care a subliniat cât de dăunătoare ar fi schimbările climatice, dincolo de acest nivel. De asemenea, pentru că unele națiuni insulare consideră că nu vor supraviețui creșterii nivelului mării care ar rezulta dacă temperaturile vor crește.

Atingerea limitei de 1,5 °C a fost întotdeauna percepută ca necesitând reduceri ale emisiilor mult mai mari decât cele prevăzute în promisiunile privind diminuarea emisiilor – „contribuții determinate la nivel național” sau NDC – depuse de națiunile reunite la Paris, în 2015. Pentru a compensa deficitul, cel puțin în principiu, acordul a stabilit un calendar conform căruia respectivele NDC ar fi intensificate la fiecare cinci ani. Pandemia de covid-19 a introdus o sincopă și, astfel, NDC-urile revizuite au apărut în sfârșit anul acesta, ca parte a procesului care a condus la Glasgow.

Această nouă rundă de NDC nu a fost suficientă pentru atingerea obiectivului de 1,5 °C. Modelarea făcută la Glasgow a arătat că, dacă ar fi onorate, ar exista o șansă de 68% ca temperaturile să urce cu 1,9°C-3,0°C, cu o valoare mediană de 2,4°C.

Dacă la calcule se adaugă diverse angajamente de a merge spre emisii „net-zero” – adică țările nu emit mai multe gaze cu efect de seră în atmosferă decât elimină din ea – cândva sau la scurt timp după mijlocul secolului, lucrurile ar arăta mai bine, cu intervalul coborând între 1,5°C și 2,6°C. Cu toate acestea, deocamdată, discuția despre net-zero este în mare parte doar vorbă. China a spus că se va asigura că emisiile sale vor atinge un vârf înainte de 2030 și vor ajunge la zero net până în 2060, în ciuda faptului că încă mai produce mult peste 60% din electricitate din cărbune. Planurile de zero net ale multor altor țări sunt alarmant de subțiri în detalii. Și chiar și scenariile model care oferă cele mai generoase ipoteze cu privire la modul în care sunt implementate planurile naționale de reducere a emisiilor constată că, până la începutul anilor 2030, lumea va fi emis deja suficiente gaze cu efect de seră pentru a însemna o șansă de 50% de a depăși obiectivul de 1,5°C.

Pentru a „menține în viață 1,5 °C”, așa cum a declarat că trebuie făcut gazda conferinței, Marea Britanie, e necesară o accelerare dramatică suplimentară a procesului definit la Paris. Glasgow a oferit trei moduri care ar putea accelera lucrurile: modificarea calendarelor, modificarea aranjamentelor de finanțare și un multilateralism mai mare. Dacă și funcționează, darămite să o și facă în ritmul necesar, rămâne de văzut.

Primul aspect a venit sub forma unei accelerări a NDC. Textul aprobat în plenul final al conferinței, care alcătuiește acum Pactul de la Glasgow, „cere” ca părțile din Acordul de la Paris să-și sporească angajamentele până în 2022, iar nu până la jumătatea deceniului.

Mai multe economii mari emergente, în special India, s-au opus, pe motiv că făceau deja tot ce puteau. Majoritatea, totuși, au fost de părere că ștergerea acestei clauze ar îngropa șansele de a menține în viață obiectivul de 1,5°C, iar cei care se arătaseră reținuți au acceptat. Cu toate acestea, textul nu face din NDC anuale noua normalitate; prevede noi NDC-uri în mod specific privind obiectivele pentru 2030, anul viitor, iar apoi NDC-uri privind obiectivele pentru 2035, în 2025. Fără această clauză, a spus Niklas Höhne, de la Climate Action Tracker, ținta de 1,5°C ar fi fost moartă.

A doua încercare de a accelera progresul către obiectivele de la Paris s-a concentrat pe finanțare și pe facilitarea noilor fluxuri de numerar – deși nu atât de mult pe cât și-ar fi dorit țările sărace, și niciuna dintre cele două măsuri în avans.

În 2009, țările bogate promiseseră că vor mobiliza 100 de miliarde de dolari ca finanțare pentru schimbările climatice, în fiecare an, pentru țările sărace, până în 2020. Până în 2019, fluxul anual atinsese doar 80 de miliarde de dolari, potrivit OCDE. În 2020, a intervenit pandemia: nu există un bilanț la zi agreat, dar este greu de găsit oameni care să creadă cu sinceritate că a fost respectat calendarul. Acest deficit a fost un punct uriaș dureros pentru a ajunge în Glasgow, citat în mod repetat de către liderii țărilor sărace și  negociatorii lor.

A existat și o schimbare perceptibilă în retorica lor. În COP-urile din anii 2010, țările sărace au prezentat suma de 100 de miliarde de dolari parțial ca o demonstrație de solidaritate din partea țărilor bogate și parțial ca o subvenție caritabilă. Occidentul, arăta argumentul, destul de rezonabil, s-a îmbogățit prin arderea combustibililor fosili care dăunează planetei. Acest lucru i-a dat o responsabilitate deosebită și le-a oferit țărilor sărace, care nu fuseseră responsabile pentru prejudiciul inițial, o pretenție morală de asistență.

La Glasgow, a apărut o altă justificare, una care încadrează prezintă banii drept un instrument esențial pentru tranziția energetică, mai degrabă decât ca o formă de ajutor. Fără el, țările sărace au susținut că nu au mijloacele de decarbonizare. S-a schimbat și suma căutată. India a spus că are nevoie de 1 trilion de dolari, în următorul deceniu, dacă ar fi să reducă carbonul și să sporească reziliența peste ceea ce făcea deja. Țările africane au cerut 700 de miliarde de dolari în fiecare an. V20, un grup fondat de 20 de țări vulnerabile, în 2015, și care numără acum 48 de membri, a făcut apel ca țările bogate să atingă obiectivul anual de 100 de miliarde de dolari și să umple golul rămas din anii precedenți. Și alte piețe emergente au cerut ca un obiectiv anual mai ridicat să fie în vigoare după 2025.

Țările sărace nu doresc doar ajutor pentru a face tranziția de care au nevoie ele și restul lumii. Doresc, de asemenea, și compensații pentru impactul pe care schimbările climatice îl au deja și îl vor avea în viitor. Grupul de țări în curs de dezvoltare „G77 plus China” a făcut lobby pentru un fond care să plătească astfel de „pierderi și daune”.

Pactul de la Glasgow nu a oferit nimic din toate acestea. Planurile pentru un fond de pierderi și daune au fost blocate de țările bogate; America, în calitate cel mai mare emitent, cumulat, din lume, este deosebit de îngrijorată de faptul că astfel de mișcări ar putea deschide ușa unor datorii enorme. Deși America și China au făcut o demonstrație de acord cu privire la unele chestiuni, la Glasgow, încercând astfel să liniștească lumea cu privire la faptul că clima reprezintă o prioritate care poate depăși numeroasele lor neînțelegeri, aceasta nu a fost una dintre problemele asupra cărora au reușit să se înțeleagă față în față.

Alte țări bogate, inclusiv UE, au respins atât ideea de a compensa deficitul din angajamentul de 100 de miliarde de dolari până în 2020 (pe motiv că datele actualizate nu sunt încă disponibile), cât și să accepte o nouă cifră post-2025 (pe motiv că era nevoie de mai multe discuții). În schimb, s-au făcut planuri pentru discuții ulterioare despre un fond pentru pierderi și daune și un acord mai ambițios de finanțare pentru climă, după 2025.

Dar un domeniu în care țările sărace au obținut unele concesii a fost cel care privește finanțarea pentru adaptarea la climă, cum ar fi construirea de diguri. În Acordul de la Paris, țările bogate au promis că vor finanța atenuarea și adaptarea în măsură aproximativ egală, dar numai un sfert din cei 80 de miliarde de dolari strânși în 2019 au fost destinați adaptării. În acordul de la Glasgow, țările bogate s-au angajat să dubleze cel puțin suma acordată adaptării, până în 2025. Acest lucru a fost salutat de către beneficiari. Dar, în sine, nu face nimic pentru a aduce lumea mai aproape de 1,5 °C.

Glasgow a testat, de asemenea, noi modele de finanțare a decarbonizării în țările sărace. De exemplu, America, Marea Britanie, UE, Franța și Germania au convenit să mobilizeze  8,5 miliarde de dolari, în următorii trei până la cinci ani, pentru Africa de Sud. În schimb, Africa de Sud a fost de acord să-și decarbonizeze sectorul energetic dependent de cărbune, protejând în același timp mijloacele de trai ale celor aproximativ 100.000 de oameni care lucrează în industrie. Progresul în această abordare va fi monitorizat în decursul anului următor. Dacă rezultatele vor fi promițătoare, susținătorii speră că ar putea deveni un șablon pentru alte țări.

Acordurile de acest fel reprezintă a treia cale de accelerare potențială oferită la Glasgow: un accent mai mare, coordonat de Marea Britanie în rolul său de președinte, asupra operațiunilor situate în afara procesului ONU, de către „coaliții de voință”. Acestea sunt grupuri de țări, companii și orașe care se unesc și își propun propriile obiective climatice, bazate pe acțiuni în anumite sectoare. Acordurile notabile anunțate la Glasgow de aceste grupări au inclus unul privind eliminarea treptată a energiei pe bază de cărbune, unul privind reducerea emisiilor de metan, unul privind ecologizarea industriei serviciilor financiare și unul privind încetarea defrișărilor. În fiecare caz, au fost implicate țări și companii mari. Asta a dat impresia că COP26 a făcut multe lucruri. Dar, în fiecare caz, lipseau unele națiuni mari – angajamentul cărbunelui, de exemplu, nu i-a inclus pe cei mai mari cinci consumatori mondiali ai acestui produs. Nici aceste procese multilaterale nu au neapărat multe de oferit în ceea ce privește responsabilitatea.

Chiar și așa, coalițiile noi ar putea răci viitorul. Luați în considerare emisiile de gaze cu efect de seră în 2030. Pentru o șansă de a lupt pentru 1,5 °C, acestea trebuie să fie aproximativ jumătate față de nivelul din 2010: asta înseamnă reducerea emisiilor anuale cu echivalentul a între 23 și 27 de gigatone de dioxid de carbon. Reducerile emisiilor promise în noile NDC-uri reduc acest decalaj cu doar aproximativ patru gigatone, motiv pentru care reducerea numărului, discutată la Glasgow le vede lăsând lumea în fața unei încălziri medii de 2,4°C.

Cu toate acestea, calculele făcute în urma diferitelor anunțuri de la Glasgow au arătat câștigurile suplimentare care pot fi aduse de noile angajamente sectoriale. Potrivit Climate Action Tracker, angajamentele privind cărbunele, pădurile, metanul și vehiculele electrice adaugă, însumat, echivalentul a două gigatone la reducerea de patru gigatone realizată de NDC, pădurile și metanul realizând cele mai mari reduceri. Asta lasă totuși lucrurile mult sub ceea ce este nevoie pentru 1,5 °C; dar sunt tăieri mai mari decât ar putea oferi NDC-urile singure. Și s-ar putea ca aceste coaliții de voință să își sporească și mai mult contribuția. Acordul privind metanul, de exemplu, ar fi putut fi mult mai ambițios. Și introducerea acțiunilor prezentate în aceste acorduri în NDC-urile de anul viitor, pentru COP27, pentru țările implicate, le-ar face mai responsabile. Din nou, totuși, acest lucru în sine nu ar mări aceste angajamente.

A mai existat un progres modest în urma discuțiilor. O altă parte a acordului de la Paris, care reglementează modul în care țările ar putea cumpăra și vinde compensații, a fost finalizată după ani de certuri. Regulile au închis cele mai grave lacune, dar sunt departe de a fi greenwash-proof. Până târziu în cursul zilei, pactul părea să fie, de asemenea, pe cale de a cere eliminarea treptată a cărbunelui – o întreprindere mare, axată pe combustibil, care, deși nu este obligatorie, ar fi fost văzută ca fiind extrem de simbolică. Însă într-o intervenție de ultim moment, India a schimbat formularea, astfel încât acordul vorbește acum doar despre „reducerea treptată” a cărbunelui. Aceasta a fost o intervenție care a servit decisiv la acrirea stării de spirit de la încheierea conferinței; l-a făcut pe Alok Sharma, reprezentantul britanic, să se tânguiască.

Este greu să ieși cu o părere teribil de bună despre procesul COP de la o întâlnire în care manevre verbale atât de minore contează atât de mult și când țările pot ține în loc întregul proces pentru răscumpărare pentru a-și croi propriul drum. Este și mai greu de crezut că astfel de trucuri vor face lumea să-și reducă emisiile mult mai profund până în 2030 decât este planificat acum – chiar dacă extremele climatice de genul celor care devin acum din ce în ce mai comune subliniază necesitatea de a proceda bastfel. În această privință, este greu de spus că 1,5 °C este în viață, cu excepția cazului în care ne imaginăm că va fi readus la viață de proiecte uriașe de a extrage din atmosferă carbonul deja emis în deceniile următoare.

Dar încă există un motiv de speranță. Procesul ONU nu aduce multe rezultate, dar oferă unele lucruri – iar acordurile multilaterale care au început să se coaguleze în jurul lui pot oferi și mai multe. Și s-ar putea să fi fost înțelept a presa pentru 1,5 °C, chiar dacă lumea nu este acum cu mult mai aproape de a atinge ținta decât fusese în urmă cu două săptămâni. După cum a subliniat un delegat, ceea ce consacră textul de la Paris nu este ținta în sine, ci eforturile care trebuie depuse pentru a o atinge. Și fiecare fracțiune de grad care este îndepărtată de proiecțiile viitoare de temperatură poate fi interpretată ca rezultat al unor astfel de eforturi. În acest sens, cel puțin, 1,5°C rămâne în viață.

Un aspect care oferă un mic confort celor pentru care creșterile mai mari ale temperaturii prezintă riscuri existențiale. Dar este mai bine decât să lași efortul să alunece, la fel cum este mai bine cu circul COP-urilor ONU decât cu a priva lumea de un astfel de forum. >>

De ce resping unii oameni vaccinul anti-Covid

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here