În cele aproape 13 luni scurse de la invadarea Ucrainei de către Rusia, mii de bărbați ruși s-au întors în Rusia, răniți și traumatizați în urma luptelor. Cei care necesită o recuperare extinsă sunt trimiși la sanatorii, pentru tratament și proceduri. Un angajat al unui sanatoriu rus a discutat cu publicația Verstka Media despre impactul fizic și psihologic al războiului asupra soldaților ruși și despre cei care au grijă de ei atunci când sunt răniți (versiunea în limba rusă – AICI, iar traducerea în engleză, realizată de Meduza – AICI).
„Este un mediu în general tensionat”
Anna Rîjkova a lucrat timp de șase ani în secția de admisie la un sanatoriu militar rus. Înainte de război, ea primea în mare parte militari pensionari care veneau în vacanță. Dar în primăvara anului 2022, au început să sosească, pentru recuperare, participanți la „operațiunea militară specială” a Rusiei din Ucraina, bărbați care fuseseră răniți sau suferiseră în luptele de acolo traume psihologice.
La început, soseau aici doar soldați cu contract; aveau răni de la schije, membre amputate, organe interne rupte. Ajungeau la sanatoriu după ce fuseseră evaluați la spitalele militare și obicei rămâneau trei săptămâni. Dacă rănile pot fi tratate, se întorc pe front, odată ce s-au vindecat.
Munca lui Rîjkova a devenit mai agitată din martie 2022, în parte pentru că unii luptători, în special cei care se întorc de pe front traumatizați și șocați, beau mult și se comportă rău. Între timp, soldații de carieră pensionați încă vin la sanatoriu pentru a se relaxa și sunt nemulțumiți de acest tip de companie. Unii au încetat să mai vină ca să nu fie nevoiți să se intersecteze cu pacienții de la recuperare. „Este un mediu în general tensionat”, spune Rîjkova.
Când a început războiul, sanatoriul primea uneori până la 100 de oameni pe zi. Pentru a se ajuta reciproc, angajații au început să vină și în timpul liber.
Fiecare soldat care vine trebuie să completeze formulare care detaliază istoricul său medical. „Unii stau acolo ore în șir, completând formularele”, spune Rîjkova. „Unii au răni care fac scrisul dificil, alții pun zeci de întrebări, iar alții sunt atât de beți încât nici măcar nu înțeleg ce trebuie să facă”. Această din urmă situație a devenit mai comună atunci când sanatoriul a început să primească recrutați.
Rîjkova consideră că este deosebit de înfricoșător să fie singură cu ei. Nu există o cameră de securitate sau un buton de panică, iar soldații sunt adesea destul de nerespectuoși, mai ales dacă au băut. Fac comentarii nepotrivite, spune ea, sau „uneori îmi aruncă bani în față, încercând să-și exprime recunoștința sau să îmi dea o întâlnire”. A fost invitată astfel de mai multe ori.
Ea spune că administratorilor sanatoriului nu le pasă cât de stresantă a devenit munca. „Ei câștigă bani frumoși din tratarea militarilor – cu cât mai mulți, cu atât bugetul este mai mare”. Și nu trebuie să interacționeze direct cu soldații.
Angajații beneficiază de concediu pentru orele suplimentare, dar nu au existat creșteri de salariu, chiar dacă munca a devenit mult mai grea. În primele șase luni de la declanșarea războiului, unitatea nu a avut nici măcar rampe, iar membrii personalului erau nevoiți să transporte pe scări pacienții aduși în scaune cu rotile.
„Este păcat de cei cu amputări”, spune Rîjkova. „[Dar] ce fel de recuperare pot face la un sanatoriu? Nu este un centru specializat. Așadar, unii stau literalmente acolo, ca să le treacă timpul, până când statul le dă o proteză”. Totuși, procesul este lung și anevoios, iar unii bărbați trec prin mai multe perioade de recuperare în timp ce așteaptă, doar ca să aibă unde să stea. Dacă reușesc să-și facă o proteză în timp ce se află la sanatoriu, personalul de recuperare îi ajută să învețe să o folosească.
Sanatoriul nu este întotdeauna locul potrivit pentru soldații răniți grav. Nu este nici ospiciu, nici unitate specială de recuperare și nu are personal special care să aibă grijă de pacienții care sunt imobilizați la pat. Uneori, când luptătorii sunt prea răniți pentru a avea grijă de ei înșiși, le vin în ajutor mamele.
„Unul s-a îmbătat și s-a înecat într-un lac”
Sanatoriul oferă divertisment, dar nopțile sale la pian și seratele dansante sunt orientate către clientela mai în vârstă, care vine în vacanță. „Nu este nimic de făcut pentru băieții care tocmai s-au întors de pe front”, spune Rîjkova. Așadar, se distrează făcând cumpărături la magazinul cu băuturi din apropiere.
Alcoolul nu este permis în sanatoriu, dar soldații se adună în camerele lor și beau pe ascuns. Dacă se țin asta pentru ei, personalul închide ochii. Dar uneori pacienții beau și au flashback-uri sau încep să se bată. Ocazional, chiar îi atacă pe medicii care încearcă să-i calmeze. Rîjkova spune că astfel de incidente au loc săptămânal, de obicei noaptea târziu. În mai multe rânduri, medicii au fost nevoiți să cheme poliția militară.
Odată, băuta în secret s-a încheiat cu o tragedie. Există un lac pe terenul sanatoriului și un grup de pacienți s-au dus într-o noapte acolo, pentru a se îmbăta. Un soldat din grup a decis să înoate. Când toți ceilalți s-au pregătit să părăsească lacul, el nu era cu ei. Prietenii lui au crezut că se întorsese în camera lui, dar dimineața nu era acolo. Scafandrii i-au găsit ulterior cadavrul.
Cu doar o zi înainte, același bărbat se lăudase că fusese singurul supraviețuitor din plutonul său. „Apoi s-a îmbătat și s-a înecat într-un lac”, spune Rîjkova. „Vă puteți imagina reacția familiei lui? Să te întorci din război viu și să fii ucis în timpul reabilitării”.
„Toată lumea știe ce se întâmplă”
Oamenii vin și la centrul de recuperare psihologică, pe care îl supervizează un psihiatru. Centrul are o secție separată de psihiatrie și cu un terapeut și un psiholog.
Alți pacienți se plâng uneori de cei care vin pentru tratament psihologic, spunând că țipă în somn sau stau treji toată noaptea. Ocazional, pacienții cu tulburare de stres posttraumatic (PTSD) sunt ostili sau extrem de ușor de jignit, ceea ce îi deranjează pe ceilalți din sanatoriu.
Problemele psihologice ale soldaților pot fi deranjante și pentru personalul sanatoriului. „Când tocmai începuseră luptele în Ucraina, am înțeles că e îngrozitor”, spune Rîjkova. „Dar când vezi consecințele cu ochii tăi, te convinge fără îndoială: este un mare rahat”.
Când a aflat că sanatoriul va primi combatanți, Rîjkova s-a gândit că îi va privi cu ură pentru că au comis acte groaznice în Ucraina. Dar, în realitate, spune ea, când vede „băieți care s-au născut în 2001” și care își vor trăi restul vieții fără braț sau cu o pungă de colostomie, îi este milă de ei. „Pe de altă parte”, spune ea, „au avut de ales, puteau să nu meargă la război”.
Printre pacienții unității există probabil li foști deținuți. Luptătorii din Grupul Wagner sosesc fără nimic cu documente care nu au elemente care să-i diferențieze de soldații angajați de Ministerul Apărării al Rusiei, deși istoriile lor personale îi fac de obicei ușor de ghicit. Un diagnostic de tuberculoză este un indiciu că persoana a făcut pușcărie și a fost recrutată de Grupul Wagner din închisoare.
Uneori, la sanatoriu vin seniori, inclusiv soțiile veteranilor, și consideră foarte supărător faptul de a-i vedea pe tinerii întorși recent de pe front, așa că pleacă repede. Unii au fiul în armată și nu pot să nu-și imagineze propriul copil în această stare. „Îi înțeleg”, spune Rîjkova. „În primele săptămâni [ale invaziei], personalul sanatoriului și localnicii au avut aceeași impresie”.
Soldații sunt adesea foarte dispuși să vorbească despre front și despre ce s-a întâmplat cu ei acolo. Îi fac pe angajați, pe rezidenți și chiar pe șoferii de taxi „conștienți de tot ce se întâmplă cu noi”.
Totuși, spune Rîjhkova, mulți dintre colegii ei sunt legați de armată sau de Ministerul Apărării prin familiile lor și cred ceea ce le spun acele instituții. Ei vor zice că le pare rău pentru tinerii lor pacienți, dar că Rusia trebuie să se apere. „Îi întreb: de cine? Nu este ca și cum cineva ne-a atacat”. Dar, spune ea, și-a dat curând seama că cearta este inutilă.
