Fugar din armată, fostul sergent-major al unui batalion de parașutiști din cadrul Diviziei 76 Gardă de Asalt Aeropurtat, Andrei Cernenko, a povestit pentru The Insider despre activitatea sa în statul-major al „diviziei din Pskov” (cunoscută pentru crimele comise la Bucea). Printre altele, el a explicat cum este umflat artificial numărul militarilor aflați în luptă pentru a liniști conducerea de la Moscova, cum unii militari evită participarea la asalturi dând mită, de ce sistemul de secretizare are numeroase breșe și care sunt, în realitate, pierderile de pe front.
Cum poți rămâne la statul-major pentru o jumătate de milion de ruble
Mă numesc Andrei Cernenko, sunt originar din regiunea Volgograd și am 23 de ani. La 26 martie 2025 am semnat un contract la centrul de recrutare „Batîr”. Am ajuns în armată din cauza presiunilor exercitate de tatăl meu vitreg. Într-o zi s-a îmbătat foarte tare, mi-a devastat camera și țipa că nu sunt bărbat, că nu am făcut niciodată nimic folositor în viață. Atunci mi-am spus: „Voi pleca pe front și va înțelege ce fel de bărbat sunt.” Nici acum nu înțeleg cum am putut cădea în această capcană.
Mai aveam și niște datorii față de bunicul meu — împrumutasem de la el peste un milion de ruble. El nu mă presa și nu îmi cerea să îi înapoiez urgent banii. Însă conflictul cu tatăl meu vitreg m-a afectat foarte mult și nu am găsit altă soluție la problemele mele. Am plecat la Kazan să semnez contractul, deoarece acolo se oferea atunci cea mai mare primă de înrolare. M-am gândit că, dacă voi muri, bunicul meu va primi o sumă mai mare de bani.
Abia mai târziu am aflat că persoanele care recrutau oameni pentru contract primeau un comision: pentru fiecare persoană care semna un contract, încasau între 100.000 și 120.000 de ruble.
La trei-patru zile după semnarea contractului, ni s-au eliberat carnetele militare și documentele de călătorie militare (VPD), după care am fost trimiși la Pskov, la unitatea militară 07264. Cu gradul de soldat, am fost repartizat în batalionul de parașutiști (de rezervă) al Diviziei 76 Gardă de Asalt Aeropurtat. În septembrie 2025 am fost avansat la gradul de sergent-major și numit comandant de grupă.
Practică, acest batalion de parașutiști (de rezervă) era mai degrabă o unitate de formă: din el făceau parte fie militari răniți, fie cei care îndeplineau diverse funcții specifice în război — de exemplu, șoferul șefului statului-major, instructori sau persoane care se ocupau neoficial de căutarea militarilor plecați fără autorizație (SOCi).
Inițial, trebuia să fiu selectat pentru trupele de operare a dronelor (UAV). Când completezi documentele pentru semnarea contractului, trebuie să precizezi unde ai lucrat. Eu am studiat la Universitatea Tehnică de Stat „Iuri Gagarin” din Saratov, deși nu am absolvit-o. Până în aprilie 2024 am lucrat la compania SIPUNI (telefonie IP). Au considerat că sunt potrivit pentru instruirea ca operator de drone.
Pe cei pe care intenționau să-i repartizeze în batalioanele de drone i-au adăugat într-un grup pe Telegram. Grupul se numea „BPLA 2025”. Acolo au fost invitați toți candidații recrutați prin contract din diferite centre de recrutare care păreau potriviți pentru această specializare.
Trebuie însă să precizez un lucru: centrele de recrutare au recomandarea să nu trimită tineri între 18 și 25 de ani în unități de asalt. Dar, odată ajuns în unitatea militară, această regulă nu mai contează: totul este o loterie și ajungi acolo unde este nevoie de tine. Exact asta s-a întâmplat și în cazul meu.
Doi băieți cu care am mers la Pskov au fost trimiși în satul Cereha din regiunea Pskov (unde este staționat Regimentul 104, unul dintre regimentele-cheie ale Diviziei 76 — The Insider). Atunci nu înțelegeam de ce. Abia mai târziu, când am înțeles mecanismul de funcționare al acestei armate nenorocite, mi-am dat seama: mai întâi oamenii sunt selectați după un criteriu, apoi sunt repartizați după alt criteriu — acolo unde se potrivesc mai bine. Băieții au fost repartizați la unitatea militară 32515, de unde au fost trimiși în Ucraina ca militari de asalt. Au murit în timpul unuia dintre aceste asalturi.
La Pskov, în unitate, i-am cunoscut imediat pe oamenii cu care aveam să intru ulterior în contact în timpul serviciului la statul-major: pe Ipatov (locțiitorul comandantului batalionului de parașutiști), Malancenko (coordonatorul punctelor de recrutare pentru serviciul pe bază de contract), Lebedkova (șefa secției de mobilizare și completare a efectivelor din statul-major), precum și pe sublocotenenții Leșcenko și Biliașevici. Ne-au cazat în unitate și au început să ne explice cum funcționează totul.
Timp de o săptămână am mers la statul-major. În a șaptea zi, Biliașevici a venit la mine și mi-a spus: „Hai să facem o plimbare”. A început treptat să-mi sugereze că aș putea rămâne la statul-major, dar că acest lucru nu era gratuit. A menționat o sumă de 200.000 de ruble, apoi una mai mare. Când au intrat primii bani — plata de la Ministerul Apărării pentru semnarea contractului și bonusurile regionale — i-am trimis mai întâi 100.000 de ruble, apoi încă 400.000, iar el a spus: „Bine”.
Mai târziu am aflat că nu eram singurul pe care îl trecuse prin aceeași schemă. Colegul meu de serviciu Vladimir Taranenko povestea cum a ajuns la statul-major și cât a plătit. Se spunea că o parte din acești bani ajungeau la „Tucea”, adică la căpitanul Serghei Ciubenko, șeful secției de mobilizare și completare a efectivelor.
Ținte cu chipul lui Zelenski
După această discuție, am fost trimiși la instrucție. Mai întâi, la poligonul din Lutugino, regiunea Lugansk, unde se antrenau oameni din toate regimentele Diviziei 76. În apropiere se afla localitatea Mirnoe — acolo era tehnica blindată folosită pentru instruire.
Când am ajuns acolo, am fost trimis imediat la punctul de comandă al diviziei — mi s-a spus să mă ocup de întocmirea documentelor pentru rezerviștii care soseau: strângeam actele acestora și număram câți trecuseră pe acolo de la începutul anului 2025. S-a dovedit că erau aproximativ 2.000–2.500 de persoane, adică numai prin acest poligon din Lutugino trecuseră 26 de serii de militari. În timp ce eu mă ocupam de documente, băieții care veniseră cu mine au mers la antrenamente.
În Lutughino era relativ bine: exista un televizor și Starlink. În apropiere era un turn de telecomunicații, la 700–800 de metri distanță. Noaptea, dronele zburau frecvent pe acolo. Spre sfârșitul săptămânii am fost trimis înapoi la băieții cu care venisem. Ne-au cazat pe toți într-un buncăr. În total erau aproximativ 10–12 buncăre (colibe), situate la circa 500–600 de metri de punctul de comandă. Și în interiorul lor existau terminale „Starlink”. Noaptea ne-au trimis la trageri, deși ultima dată când ținusem o armă automată în mână fusese la școală.
A doua zi ne-au trimis în așa-numitele „Nisipuri” („Peski”) — locația exactă era greu de aflat. Tuturor ni s-au luat telefoanele. Mai târziu am aflat că acest lucru s-a făcut pentru că cineva filmase tot ce se întâmpla în interiorul acestui poligon. Iar acolo era un adevărat iad. Poligonul era amplasat într-o pădure și se construia intens, iar pe toți îi obligau să muncească aproape 20 de ore pe zi.
Cum arăta asta? Deșteptarea la ora 4:00, până la 14:00 — antrenamente, iar de la 14:00 până la 19:00 — muncă, după care urmau serviciile de gardă. Și așa timp de două săptămâni. La „Nisipuri” erau cu noi atât deținuți, cât și băieți obișnuiți de 18–25 de ani. Mulți erau șchiopi sau aveau diverse dizabilități. Pe poligon erau instalate ținte cu chipul lui Zelenski.
În ultima zi în care am fost acolo, au venit recrutori ai batalionului de sisteme fără pilot. Au început să selecteze oameni după anumite criterii: studii superioare, vârsta sub 30 de ani, înțelegerea modului de funcționare a tehnicii. Am fost selectat pentru acest rol, dar am refuzat, deoarece aveam o înțelegere cu Biliașevici pentru a lucra la statul-major.
În tot acest timp cât am fost la instrucție, am continuat să țin legătura cu el. Deoarece nu aveam voie să folosim telefonul, puteam intra pe el doar noaptea, când mergeam la toaletă. Comunicam printr-un chat secret pe Telegram. Acolo îmi spunea unde și cât să îi transfer. Eu făceam transferurile cu mențiunea: „Pentru mașină”.
„Oamenii care se ocupă de schema de încadrare a efectivelor trișează foarte mult”
În a 14-a zi petrecută în poligonul „Nisipuri”, ne-au adunat și ne-au trimis înapoi la Lutughino. Am dormit acolo o noapte, apoi am plecat la Jeleznogorsk, în regiunea Kursk. La acel moment, acolo se afla divizia — apăra frontiera de stat.
După Jeleznogorsk am fost transferat înapoi la Pskov. Acolo am fost luat, în sfârșit, la statul-major — în secția de mobilizare și completare a efectivelor (OMiK). Trebuia să mă ocup de evidența efectivelor de luptă și a numărului de militari. Însă, în cele din urmă, mi s-a dat sarcina să întocmesc ordinul zilnic.
Statul-major este un birou în interiorul unității militare. Vii acolo la ora 8 dimineața și pleci la ora 10 seara. Când am ajuns prima dată la Pskov, acolo se ocupa de tot Svetlana Lebedkova. În perioada în care era ea la conducere, programul de lucru era respectat mai mult sau mai puțin, iar atmosfera era suportabilă.
Apoi a venit Denis Varakin. Anterior fusese șef interimar al statului-major al unității militare 32515 a Regimentului 104, care fusese în Bucea. La noi a impus propriile reguli — nu îi păsa nici de program, nici de oameni. La orice greșeală amenința că îi va trimite pe militari la asalt. Spunea adesea că îmi va tăia sprâncenele și că mă vor aduce acasă din armată într-un sicriu. Dacă nu lucrai eficient sau nu munceai câte 20 de ore pe zi, puteai fi trimis fără probleme la asalt. În Regimentul 104 exista un om care se ocupa de „ștatka”, adică de activitatea de personal. Pur și simplu, nu a venit la serviciu o singură zi — se dusese la mormântul mamei sale — și imediat a fost trimis la asalt.
Șef interimar al statului-major era Alexandr Solodovnikov, un tip destul de exigent. Odată nu i-a plăcut felul în care stăteam în fața lui. Din cauza problemelor cu picioarele, am platfus de gradul trei și îmi este greu să stau mult timp drept — picioarele încep să mă doară repede. De aceea nu stăteam chiar în poziție de drepți, ci aveam picioarele ușor într-o parte. Atunci mi-a spus imediat: „Cheamă-ți șeful”. L-am chemat pe Varakin și am intrat împreună în biroul lui Solodovnikov. El m-a întrebat: „Ești nou? Ai fost la război?” I-am răspuns că nu. Atunci mi-a spus: „Să nu mai stai așa în fața mea — altfel te vei duce”.
La un moment dat, de sus a venit un ordin conform căruia toți militarii mobilizați din cadrul diviziei trebuiau să semneze contracte. Dacă nu semnau, puteau fi trimiși forțat în unități de asalt. Iar pe cei care nu au semnat i-au trimis imediat la asalt. Cifrele erau de aproximativ 1.500–2.000 de persoane — atât trebuia recrutat. Ulterior, acest număr a fost redus la 200 de oameni. În unitatea mea militară erau doar 22 de mobilizați și se aflau sub un control special.
La un moment dat a venit un ordin prin care trebuiau recrutați oameni dintre militarii în termen — să fie obligați să semneze contracte. În cadrul conducerii diviziei nu cunosc cazuri de tentative forțate de semnare a contractelor, însă în regimente se întâmplau lucruri scandaloase.
Oamenii care prezintă conducerii situațiile privind efectivele de luptă și numărul de militari, cei care se ocupă de „ștatka”, trișează foarte mult. Taranenko tocmai asta făcea: aduna toate datele primite de la celelalte unități militare din cadrul diviziei. De exemplu, Regimentul 104, 234, 237 — erau 11 astfel de unități. El le centraliza și întocmea situația efectivelor de luptă și a numărului de militari (BiCiS) pentru întreaga divizie. Iar aici era partea interesantă: exista o situație separată a efectivelor pentru comandantul diviziei, Șihabidov, și o alta pentru Moscova. În fiecare zi, BiCiS era trimis la Moscova. Din ceea ce am observat, pentru Moscova datele privind gradul de completare a efectivelor erau umflate cu 10–20%.
Despre cei morți mi-a povestit colegul meu de serviciu Leșcenko. El văzuse un document în care erau centralizate pierderile tuturor diviziilor trupelor aeropurtate. Pierderile nete ale trupelor aeropurtate pentru anul 2025 (de la începutul războiului) se ridicau la 19.500 de persoane (efectivele trupelor aeropurtate ruse sunt estimate, potrivit surselor deschise, la aproximativ 45.000 de militari — The Insider). Era cât pe ce să fie închis pentru faptul că văzuse acel document.
„Securitatea există, dar este una formală”
Întregul stat-major lucrează pe calculatoare și pe hârtie. Calculatoarele din statul-major erau împărțite în două tipuri: roșii și albastre. Cele „roșii” aveau nivel de acces secret. Pe ele erau stocate date privind efectivele de luptă și numărul de militari, rotațiile, militarii decedați, precum și ordinele marcate „secret” și „strict secret”. Calculatoarele „albastre” erau folosite pentru activități obișnuite de serviciu și nu aveau acces la date secrete. După același principiu erau împărțite și stickurile de memorie — în „roșii” și „albastre”. Diferența consta în nivelul de acces la informații. Fiecare astfel de stick era de fapt o cutie dreptunghiulară mică, într-o carcasă specială. În interior se afla un bilețel cu parola. Practic, era un card SD obișnuit lipit de un controler USB. În același timp, calculatoarele „roșii” acceptau atât stickuri „roșii”, cât și „albastre”, în timp ce cele „albastre” nu le acceptau pe cele „roșii”.
Dar toată această protecție era una pur formală. În secția noastră existau două calculatoare speciale prin care se putea transfera informație între rețelele clasificate și cele neclasificate, precum și două stickuri „roșii” speciale cu parolă, folosite ca verigă intermediară pentru transmiterea datelor între diferite niveluri de acces. De aceea, sistemul avea breșe: cu ajutorul unor astfel de stickuri se putea extrage orice informație. Mai mult, au existat cazuri în care astfel de stickuri „s-au pierdut”.
Apropo, macrocomenzile Excel au început să fie instalate din 2022. De ce? Pentru că pierderile erau uriașe și rotația personalului era nebunească, adică în fiecare zi aveau loc tot felul de deplasări și schimbări de efective. Din ceea ce am văzut cu ochii mei, în perioadele de lupte intense divizia pierdea până la două sute de oameni pe săptămână, morți și dispăruți fără urmă. În perioadele mai calme, cifra putea ajunge la o sută de persoane pe săptămână. Când am plecat, în liste figurau aproximativ 4.000 de persoane date dispărute.
Toate calculatoarele din statul-major funcționau pe Windows, dar setările și drepturile de acces erau administrate printr-un sistem de control aflat sub responsabilitatea specialiștilor ZGT (protecția informațiilor secrete): aceștia puteau bloca și debloca accesul și puteau urmări orice acțiune pe calculatoare prin Security Panel — ce dispozitive erau conectate, când și ce anume era pornit. A existat un caz când am blocat un calculator deoarece cineva nu reușea să țină minte parola QAE123. În interiorul statelor-majore se folosesc parole simple: QASD, QWE123, QWE cu semne de exclamare și variante similare — sunt aproape aceleași pe toate calculatoarele și sunt extrem de ușor de ghicit.
Pe lângă împărțirea în calculatoare „albastre” și „roșii”, în statul-major exista un calculator separat conectat la sistemul ZSPD — rețeaua securizată de transmitere a datelor. Prin aceasta circula toată corespondența oficială. Din punct de vedere tehnic, este un echivalent al protocoalelor obișnuite de e-mail (de exemplu SMTP), dar într-un mediu închis și protejat. Avea cerințe sporite: o încăpere separată, acces fizic limitat, conectare prin fibră optică. În același timp, aproximativ 90% dintre arhive erau protejate cu parole care erau adesea construite după același principiu: numărul unității militare și numărul secției. Din această cauză, multe parole erau previzibile și se repetau.
Practic, în statul-major existau două rețele principale. Una era rețeaua securizată departamentală (ATS-R), prin care se realiza comunicarea protejată între unități. Prin ea se făceau apeluri către punctul de comandă al diviziei din zona de luptă.
Cealaltă era rețeaua internă de serviciu (ATS-O), folosită în interiorul statului-major și în regiune. Prin ATS-O se puteau intercepta date. Eu personal nu m-am confruntat cu acest lucru, dar mi s-a povestit că au existat cazuri în care ucrainenii au folosit această posibilitate. Adică, dacă cineva avea acces la centrala telefonică sau la un cont din sistemul intern de telefonie, putea suna pretinzând că este angajat al statului-major.
Menționez separat că informațiile sunt transmise frecvent prin telefonie mobilă obișnuită (GSM), în ciuda existenței canalelor securizate. Securitatea există, dar este una formală. La nivelul diviziilor toată lumea respectă aceste reguli, însă prost și doar atunci când vin „unchii cei răi” de la FSB.
În ceea ce privește războiul electronic (REB) din interiorul statului-major: acesta nu funcționează sau funcționează prost. Un angajat al statului-major a ridicat o dronă deasupra statului-major al diviziei — sistemele REB nu au avut niciun efect și problema nu a fost remediată.
De asemenea, foloseam sistemul „Alyusta”. Interfața lui seamănă cu cea a programului 1C. În el sunt înregistrate toate datele despre militari: categoriile de funcții, gradele tarifare, plățile și o mulțime de alți parametri. Cum arată? Într-un rând sunt indicate militarul, data semnării/încheierii contractului, numărul matricol, categoria. Când m-am uitat, în sistem existau aproximativ 20.000 de rânduri cu personalul diviziei. „Alyusta” este folosit în principal de structurile de personal. Dar am lucrat și eu cu el, deoarece acolo apar toate persoanele din cadrul diviziei, iar eu trebuia să întocmesc „ștatka”, să copiez oamenii de acolo și să verific datele.
Există un aspect interesant: se poate vedea un militar dintr-o altă unitate militară, însă unele date sunt ascunse. De exemplu, pot fi vizibile informații despre existența antecedentelor penale și articolul corespunzător, categoria de aptitudine, precum și statutul militarului, inclusiv dacă a fost sau nu declarat în SOCH (părăsirea neautorizată a unității). Când am plecat, în listele diviziei figurau aproximativ 499 de persoane aflate în statutul SOCH.
Formal, accesul la „Alyusta” nu trebuia acordat pe calculatoarele „albastre”. Dar, deoarece datele puteau fi transferate de pe stickurile „roșii”, acest lucru îl puteam face atât eu, cât și alții.
Cum sunt căutați dezertorii
Cum ajung de obicei oamenii în statul-major? Fie existau anumite înțelegeri, fie serviseră acolo încă înainte de război, fie fuseseră răniți. Dacă o persoană, de exemplu, își pierde un membru, este trecută în rezervă și primește dreptul la o funcție socială. Adică pentru o anumită persoană se creează special un post care nu exista anterior în „ștatka”. I se acordă gradul de sublocotenent și pur și simplu rămâne la locul permanent de dislocare — merge la serviciu. Practic, nu face nimic.
La noi era unul asemenea. Îi plăcea să bea. A plecat în concediu și nu s-a mai întors. Din câte mi s-a spus, a suferit un atac de cord. Problema era însă că nu fusese declarat la timp SOCH. În ordinul meu zilnic fusese trecut ca persoană care nu s-a întors din concediu. Timp de o săptămână au încercat să îl găsească și în cele din urmă l-au găsit mort.
Atunci Priasjniuk a spus că trebuie refăcut ordinul zilnic pentru ca procuratura, în cazul unui control, să nu găsească nereguli: ei erau obligați să îl declare SOCH în termen de două zile, dar nu au făcut-o. Mi s-a spus: ordinul vechi să fie distrus, să se facă unul nou — iar retroactiv să se introducă faptul că a părăsit neautorizat unitatea la data respectivă. Pur și simplu au fost adăugate două rânduri. Iar eu am certificat documentul la jurist.
Aceasta este, în principiu, o schemă obișnuită — astfel de lucruri se întâmplă constant în statele-majore. Oamenii care ar trebui să verifice corectitudinea juridică a documentelor sunt chiar cei care le modifică.
De militarii care au părăsit fără autorizație unitatea (SOCi) se ocupă colonelul Priasjniuk — are un departament special. În fiecare zi, la ora șapte seara și la ora opt dimineața, acolo are loc o ședință de raportare: sunt prezentate materiale cu fotografiile unor persoane concrete și se explică din ce motiv a fugit fiecare. Odată, persoanele responsabile de căutarea celor plecați fără autorizație au fost puse în formație și li s-a spus: până nu îi găsiți pe toți, veți sta așa la fiecare ședință câte patru ore.
Pentru găsirea unui militar plecat fără autorizație sunt organizate deplasări speciale. Deseori sunt căutați cu ajutorul FSB-ului, prin transferuri bancare, date de facturare telefonică, iar serviciul „Ochiul lui Dumnezeu” este folosit pentru urmărire.
De câteva ori am văzut cum îi aduceau înapoi. Luau câte un rănit care se întorsese de pe front și îi spuneau: trebuie să mergi, de exemplu, la Kislovodsk și să aduci un militar plecat fără autorizație. Totul se desfășura sub coordonarea FSB. Oamenii erau prinși și apoi aduși înapoi la unitate. În prezența mea, pe unul dintre ei pur și simplu l-au bătut — aproximativ cinci oameni l-au lovit cu picioarele. Pe cei care întârziau să se întoarcă din concediu îi încătușau de patul din cazarmă.
Concedii și deplasări
M-am ocupat și de concedii. Nimeni nu le controla. La trupele aeropurtate există o particularitate: cei care se află în război au dreptul la anumite plăți dacă intră în concediul anual, iar trupele aeropurtate au și un concediu suplimentar — încă 15 zile. Problema era cu acest concediu anual, deoarece în interiorul statului-major existau multe persoane privilegiate care foloseau anumite breșe.
De exemplu, era un colonel. El mergea la Centrul 552 de Identificare a Morților (ȚOP) din Rostov-pe-Don, adică se afla în deplasare oficială — acesta era aspectul esențial. Trebuiau să i se plătească diurnele și plățile standard pentru serviciu.
Conform legii, plățile „ca în zona de război” se păstrează dacă deplasarea durează cel mult zece zile. El mergea la ȚOP, apoi se întorcea, după care pleca din nou. Așa s-a întâmplat de cinci-șase ori.
Condiția principală era ca la fiecare zece zile, prin ordin, să fie înregistrate sosirea și plecarea. Astfel se păstrau toate plățile: cele de luptă, compensația pentru locuință, transportul aerian și altele. În acest fel, a primit plăți pentru aproximativ 60 de zile.
O schemă asemănătoare funcționa și cu instruirea: o persoană putea participa la cursuri timp de câteva luni și, în același timp, continua să primească plăți ca și cum s-ar fi aflat în zona de operațiuni de luptă.
După aceea, colonelul a intrat în concediul anual, iar plățile au continuat, deoarece ultimul loc de desfășurare indicat în ordin era considerat zona de luptă. Totul fusese coordonat cu comandantul diviziei, iar eu i-am întocmit decontul de avans.
Fuga
Deși nu eram pe linia frontului, ci la statul-major, mi-a fost totuși foarte greu să rămân acolo — atât moral, cât și fizic. Timp de jumătate de an am lucrat câte 16 ore pe zi. Și, din punct de vedere ideologic, nu puteam să rămân acolo. În general, am început să îmi planific fuga.
Știam cum îi urmăresc pe toți, așa că mi-am distrus atât urma digitală, cât și cea fizică: am cumpărat bilete fără a folosi cardul meu, am aruncat telefoanele, mi-am luat un laptop nou — unul anonim, fără documente — și un telefon nou. Când mi-am dat jos uniforma, am blestemat totul, înțelegând că nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo.
Am găsit pe Avito un taximetrist particular și am mers cu el până la Smolensk, iar de acolo am zburat în Armenia. Ulterior m-am alăturat ca voluntar proiectului „Tverdîi znak”, care reunește persoane care refuză serviciul și dezertori din Forțele Armate ale Federației Ruse. Acum ajut la scoaterea din țară a unor dezertori ca mine.
